NICOLAE TURTUREANU - Cronica lecturilor

Autografe pe caldarâmul istoriei

28-novÎn timp ce, în preajma noastră, între Ucraina şi Rusia, un război rece s-a şi transformat, pe alocuri, în unul fierbinte, alertând marile puteri nord-atlantice şi isterizând mediile politice româneşti la vârf, din cauza unui potenţial pericol care ne paşte, eu unul citesc cărţi (temperate) ale scriitorilor bucovineni. E un mod de a le mulţumi, atât pentru ospitalitatea cu care mă primesc, cât şi pentru faptul că, în mileniul trecut, începuturile mele publicistico-literare cam pe acolo au început a da-n floare…

Mă ademeneşte, mai întâi, o carte cu dublu titlu, Dulce de Suceava/Amar de Cernăuţi, şi cu dublă semnătură: Doina Cernica/Maria Toacă. E ca un recital de pian la patru mâini: Doina interpretează partitura Dulce de Suceava, Maria – pe cea a Amarului de Cernăuţi. Despărţite de o graniţă convenţională, ai putea crede că fiecare îşi cântă propria simfonie a destinului, în realitate fiind vorba de o continuă interferare, de teme şi motive care intră într-o unică textură, doar tuşeul protagonistelor individualizându-le, personalizându-le. Dar, mai potrivită decât această metaforă muzicală, mi s-ar părea una plastică, picturală. Este limpede că cele două titluri trimit la sintagme (şi realităţi) intrate în patrimoniul cultural românesc şi universal:Albastru de Voroneţ/Verde de Suceviţa. Totodată, în acest excurs, nu-s puţine locurile în care degustăm un Dulce de Cernăuţi şi un Amar de Suceava, mixate într-un Dulce-amar de Bucovina, cum e şi definit melanjul, într-un preambul. Autoarele – pare-se de vârste apropriate – tentează a explica diferenţa de gust printr-o predestinare zodiacală care ţine de firea noastră, a vărsătorului mai visător, mai optimist (asta ar fi Doina, n.m.) şi a săgetătorului realist (Maria), spre a decide, lucid, că e vorba de o deosebire de şansă (…) istoria dovedindu-se dulce cu Suceava şi amară cu Cernăuţi, aşezând între ele, la numai un ceas distanţă, graniţa dintre două state cu limbă, trecut şi sânge altminteri.

Fiind cartea unei reconstiruiri, a unei restituiri şi-a unei situări într-un prezent continuu, scrierea autentifică povestea unei prietenii, comunicarea, evidentă sau subiacentă, a celor două autoare, suflete-pereche. Prin extensie este/ar trebui să fie dialogul tuturor bucovinenilor, fie aceştia de Cernăuţi sau de Suceava. La rigoare, dialogul a fost posibil odată cu căderea Cortinei de fier, dar „povestea” se expandează în timp şi spaţiu, rememorând vremuri aurorale şi, mai ales, de restrişte, pentru ţara de (mai) Sus şi cea de din Jos, pentru Bucovina ca întreg şi parte.

Personajul principal al acestui bildungroman este Cernăuţiul, un oraş care şi-a sărbătorit recent (deodată cu Iaşiul) 600 de ani de la prima atestare documentară. De la cine credeţi că vine această primă atestare (ca şi aceea a Iaşiului)? De la Alexandru cel Bun, desigur. La evenimentul aniversar, care a avut o amploare pe măsură, procedându-se (cum se obişnuieşte) la o primenire a urbei, la punerea în valoare a tuturor monumentelor, instituţiilor, locurilor şi numelor cu încărcătură istorică şi/sau simbolică, ce nume credeţi că a fost complet ignorat de oficialităţi? Al lui Alexandru cel Bun, evident. Ba nu, pe cea mai scurtă ulicioară din centrul ctitoriei sale este inscripţionat un nume mistificat, încât nu mai poate nimeni să se dumirească despre cine e vorba: Olexandr Dobryi. Dacă nu eşti cât de cât iniţiat în limba ucraniană, cum îţi poţi da seama că e vorba de Alexandru cel Bun? Şi cine o fi acel misterios personaj, dacă numele nu-i este însoţit de câteva date esenţiale? Şi de când numele proprii, îndeosebi ale unor personalităţi notorii, nu se reproduc în forma lor originară (eventual cu o traducere în paranteză, acolo unde e cazul)? E acesta doar un exemplu dintre multele care obtureză sau obstrucţionează aproape tot ceea ce are atingere cu trecutul moldovenesc/românesc – al oraşului, al Bucovinei de Nord.

Ziariste de vocaţie – la „Crai Nou”, Doina Cernica, la „Zorile Bucovinei”, Maria Toacă – cele două autoare caută pretutindeni Cernăuţiul care nu mai există: în hrisoave şi inscripţii vechi, în pietre de hotar şi-n pietre de mormânt, în mărturiile celor care încă mai duc în spate povara anilor şi-a amintirilor, în clădiri, instituţii şi străzi emblematice – ale căror nume au fost şterse, modificate, falsificate, astfel încât nimic să nu le mai amintească originea. Dar, dacă eşti interesat şi atent, poţi descoperi chiar Autografe pe caldarâm, elocventă egidă sub care Maria îşi pune o emoţionantă secvenţă a periplului ei. Pe când Doina recenzează Stelele (de pe bolta cerească a Mioriţei din uriaşa pictură a lui Mihai Prepeliţă), gustă, împreună cu cei de Dincolo,Pelinul unui nou tratat de abandonare, trece Graniţa indiferenţei, a pasivităţii, cu mult mai înaltă (şi de adâncă în vreme) decât graniţa pusă de alţii, suferă (fizic aproape) de suferinţa limbii române şi de Neputinţa de a se intra în normalitate, odată pentru totdeauna, sau admiră Rochia cu care nişte meşteriţe de la Voloca îmbracă mirese nu doar din Bucovina, ci şi din Paris, din Roma, din Africa de Sud; ei bine, Dincolo, Maria descifrează autografele din caldarâmul Cernăuţiului, stă de vorbă cu cei de demult, dar şi cu zilierii de azi, pe care doar ce i-a auzit grăind româneşte. E un – blagian vorbind – hronic şi cântec al vârstelor oraşului, dar şi al vârstelor proprii, de la copila care, la primele preumblări urbane, se ţinea zdravăn de poala mumii, cu spaima de a nu se pierde prin oraşul-furnicar, până la studenta chişinăuană purtând oraşul în suflet, şi până la scriitoarea care, peste ani, îl regăseşte, ca pe-o iubire pierdută.

Suceveanca Doina (cu strămoşi tot din preajma celui mai frumos, cândva, oraş bucovinean/românesc) urcă în Turnul primăriei de-altădată, spre a vedea panoramic urbea şi a identifica vechile repere, dintr-o constelaţie cu nume mereu schimbate, după voia vremelnicilor stăpânitori; sau scoboară în arhive şi-n cărţi, se insinuează, delicat, în intimitatea celor ce abia îndrăznesc a-şi mărturisi durerile (înăbuşite), frustrările, chiar şi speranţele. Iar când mai-marii celor două ţări – România şi Ucraina – semnează tratate şi ciocnesc cupe de şampanie, bucovinenii de nord beau pelin amar, li se mâhnesc inimile şi li se întunecă privirea, zadarnic îndreptată către vechea ţară, înţelegând că au fost din nou sacrificaţi pe altarul corectitudinii politice… Şi-abia dacă mai îngână, eminescian: Mai suna-vei dulce corn/Pentru mine vreodată?

Dar iată, în loc să sune cornul Reîntregirii, tocmai s-a declanşat alarma mobilizării, pentru o nedorită de nimeni – cu atât mai mult de bucovinenii de nord – confruntare ucraineano-rusă. O cauză ce nu este a lor, cum nu era nici atunci când au fost trimişi să lupte în Afganistan sau pe oriunde măreaţa Uniune avea interese strategice... Desigur, Ucraina, ţara care îi conţine – printr-o aberaţie istorică – pe bucovinenii de nord şi pe românii din ţinutul Herţei – se află într-o situaţie-limită. Maica Rusie, după ce-a înghiţit găluşca şi-a tăcut molcum vreme de două decenii, a devenit din nou vocală, eliberatoare şi protectoare, ignorând statuquo-ul instituit de băţoase tratate internaţionale (ce se dovedesc literă moartă, când o mare putere vrea să-şi arate muşchii). Aflată pe cod roşu, Ucraina, hopa!, şi-a amintit de românii-bucovineni pe care, până acum, i-a ignorat cu superioritate, când nu i-a tratat cu aroganţa stăpânului faţă de un insignifiant supus la împărăţie. Dacă, prin ani, s-au obţinut nişte drepturi şi oarecari libertăţi, acestea au venit după îndelungi şicane şi tergiversări, când n-au fost extrase cu forcepsul. Cunosc situaţia, nu doar din această carte (de catifea), ci din numeroase alte mărturii, orale sau scrise

Înainte de a fi pagină de carte, scrierile celor două bucovinence au fost pagină de ziar, la Suceava şi la Cernăuţi, respectând canoanele diaristice şi chiar cele politice, de aici tonul echilibrat, estompat, spre a nu agita apele – şi aşa învolburate – sau a leza sensibilităţi oficiale, gata oricând să frângă fie şi gâtul retoricii. Spre a mă menţine în limitele metaforei plastice de la începutul acestor consemnări, voi spune că Doina şi Maria ni se înfăţişează ca două veritabile restauratoare, ele eliminând straturi succesive de zgură, depuneri voite sau nevoite ale istoriei, încastrând fragmente lipsă, şlefuind piesele atinse de aripa timpului, sau pur şi simplu vandalizate, luminând zonele intrate-n crepuscul (ori de-a dreptul în noapte/ moarte), punând în rezonanţă sonuri fundamentale, astfel încât, în final, se eliberează o uriaşă frescă, nu a Cernăuţiului care nu mai există, ci a Cernăuţiului etern, un oraş-emblemă, indiferent de cei care şi-l asumă vremelnic.

(Text apărut în revista Cronica veche, Iaşi, octombrie 2014)

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI