Scrisoare sigilată către viitor

Rădăuțiul pare, la sfârșit de octombrie 2014, un tablou de pe care s-au prelins culorile
 

De câte ori am luat legătura cu cineva pentru un interviu despre Rădăuțiul vechi, reacțiile au fost aceleași, cu câteva excepții. „De ce eu? Ce personalitate sunt eu?”, cam asta a fost reacția omului solicitat, lăsându-te pe tine (ca om de ziar) ușor descumpănit, ca și cum ai fi avut un scop ascuns. Există prejudecata că la ziar apar doar vedetele, politicienii sau cei care comit fapte mai puțin lăudabile. Oamenii uită că și amintirile au un grad de senzațional, ca să spunem așa. Important este să știi cum să le povestești. În spațiul acesta ar fi trebuit să apară un interviu cu un domn care a avut o activitate remarcabilă înainte de 1989. Cum m-a dus cu vorba până în ultimul ceas, am început să pun la îndoială marea sa pasiune pentru Rădăuțiul vechi. De reținut. Nimeni nu scoate aur de patru karate din memoriile cuiva. Dacă este să câștige cineva câștigă comunitatea. Țăranca Anița Nandriș a fost premiată de Academia Română. Noi suntem prea departe de așa ceva. Talciocul de vinerea avea tot hazul. Era sigiliul așezat pe scrisoarea către viitor Am ales să-mi amintesc eu de Rădăuțiul de altădată, pornind la drum într-o zi însorită de octombrie. Când mergi pe străzi la ceas de toamnă întotdeauna te năpădesc amintirile. Pe strada Gh.Tofan mi-a ieșit în cale un motan gri, cu glopoțel la gât, pus pe harță cu o pasăre mare, neagră, care ciugulea o bucățică de pâine. Hârști, hârști, sub picioarele mele, frunzele căzute luau calea neființei. Nu le ucideam eu, le venise vremea sfârșitului. Dar mă simțeam jenată să le aud foșnetul ca pe un plânset duios. Aș fi vrut să sar într-un picior, ca un copil. Poate vocea frunzelor n-ar mai fi vestit nimic de rău augur. Mă gândeam la bazarul care se încropea vinerea pe locul unde se află acum parcarea centrală. Prin zona aceea era și un orologiu frumos care nu a mai fost înlocuit cu nimic. Uneori am sentimentul că se află în același spațiu. Dang, dang. Tic, tac. Se adunau acolo, în bazarul despre care povestesc, locuitori din Rădăuți dar și din preajma Rădăuțiului, aducând de vânzare tot soiul de lucruri ciudate, mai noi sau mai vechi. Amintirile mele se opresc la începutul anilor 90. Era o atmosferă autentică, de bazar. Unii târgoveți își întindeau ciubotele vechi pe jos, pe pagini de ziar. Se mai găsea câte un amărăștean să întrebe de prețul ciubotelor sau de macrameurile femeilor, care trudiseră nopți la rând pentru a respecta tradiția și pentru a câștiga un bănuț pe care domnii de la oraș l-ar fi putut da după îndelungă chibzuială. Rădăuțiul avea ceva greu de spus în cuvinte. Părea un tărâm unic, îmbinare iscusită de fantastic și real. Talciocul de vinerea avea tot hazul. Era sigiliul așezat pe scrisoarea către viitor. Mama își ducea acolo puloverele de lână, lucrate cu andrelele lungi, la o lumină întotdeauna obscură, asta pentru a economisi curent, obicei păstrat cumva de la povara lămpii cu gaz. Dar la talcioc arareori soseau cumpărători veritabili, așa că rămâneai doar cu experiența unei zile de târg și cu prietenii legate în ceasurile de așteptare. Necunoscuții își povesteau viețile între ei, legau prietenii nebănuite în conversații care se puteau termina cu o invitație la hramul din Milișăuți, Volovăț sau Straja. Greu își mai face loc printre comercianți o băbuță cu o broderie veche… Am mers dimineață în Piața Mare, traversând apoi bazarul care abia se dezmorțea după noaptea ușor capricioasă, ușor abătută. Crizantemele de la intrarea în piață erau și ele resemnate în frumusețea lor. Ceva mai încolo, un rând de cizme vechi, parcă aceleași de odinioară, te invitau să le spui un preț. Dar atmosfera nu mai avea sarea și piperul vieții negustorești pe care o văzusem cândva pentru că oamenii nu se mai pot bucura cu lucruri mărunte. Nici măcar prieteniile nu se mai leagă atât de ușor. Fiecare are locul lui bine stabilit, despre intruși nici nu poate fi vorba. Ordinea în spațiu a adus o dezordine în sufletele care admirau antichitățile. Greu își mai face loc printre comercianți o băbuță cu o broderie veche… Rădăuțiul pare, la sfârșit de octombrie 2014, un tablou de pe care s-au prelins culorile. Întâlnesc adesea un orb care traversează cu îndemânare străzile. Oare cum mi-ar putea descrie larma bazarului sau muzica Rădăuților? Și-ar aminti cu siguranță de șuieratul trenului, de lătratul cățeilor fără stăpân, de mirosul perelor din grădinile de pe toloacă, de vacarmul pe care îl fac școlarii la orele matinale. Amintirile… când dulci, când tămâioase, când amare… Să ieșim cu ele în bazarul de amintiri. Poate mai putem salva ceva din tărâmul de basm.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: