Leonida Lari între „Îngeri și demoni”

Interviu cu academicianul și criticul literar Mihai Cimpoi

 

Academicianul Mihai Cimpoi este parte din patrimoniul cultural românesc. El reprezintă o instituție culturală cu ramificații în spațiul dintre Nistru și Prut. Se află mereu în preajma lui Mihai Eminescu și al marilor valori perene ale ființei românești. Cărțile domniei sale au fost traduse în limbile engleză, germană, italiană, rusă, albaneză, cehă, slovacă, turcă. Prin tot ceea ce a creat, a dus numele Basarabiei în Europa și în celelalte continente. A scris o istorie a literaturii basarabene, semn că și în Basarabia poezia face parte din ființa românilor. El i-a pus în lumină pe mulți poeți din spațiul românesc și nu numai. El a scris despre Grigore Vieru, acesta fiind o piatră de încercare la începuturile sale de critic. A scris despre Leonida Lari ca despre o poetă angajată plenar în anii de redeșteptare națională. Dispariția Leonidei Lari a însemnat și o pierdere pentru lirica românească. În ziua de 26 octombrie, Leonida Lari ar fi trebuit să împlinească 65 de ani. – Domnule academician Mihai Cimpoi, am dori să ne spuneți câteva date din biografia Leonidei Lari… – S-a născut în ziua de 26 octombrie 1949 în satul Bursuceni din preajma orașului Bălți. Se afirmă încă de pe băncile școlii, fiind prezentată în cadrul clubului literar „Miorița” de profesorul de română. Opțiunea pentru pseudonimul Leonida Lari nu e deloc întâmplătoare, semnificând o constructuralitate cu personajul ciudat al lui Byron și o voință de a scăpa de feminitate prin adoptarea unui prenume masculin (spartan), Leonidas. E o vrere de esență romantică de a sfida condiția ontică dată, predestinarea. E însuși principiul mitopo(i)etic de bază ales de Leonida Lari, manifest pregnant în jocul dionisiac al adevărului (al realului), al fantasmagoricului. El străbate cu o forță structurală irezistibilă întreaga sa creație, de la debutul cu „Piața Diolei” (1974), până la „Sibila” (2008). Poeta cu viziuni fantasmagorice neoromantice, cu un limbaj baladesc-romanțios venind parcă din faza eminesciană a „Ondinelor”, imaginea naiv-germanică a acestora fiind preluată tale quale, va deveni o figură înconjurată de o aură de legendă datorită prezenței sale dinamice în procesele renașterii basarabene de la sfârșitul anilor 1980 ai secolului trecut, fiind redactor-șef la prima gazetă cu caractere latine „Glasul” („Glasul națiunii”), tipărită la Riga și Vilnius, deputat în Sovietul Suprem al URSS (1990). S-a opus trecerii tancurilor sovietice pe bulevardul „Ștefan cel Mare și Sfânt”. Din 1992 până în 2008 a fost deputată în Parlamentul României. – Dorim să faceți cunoscute cititorilor noștri titlurile din creația ei! – Debutul din 1974 a fost urmat de volume reprezentative, apărute la Chișinău, Galați, Timișoara și București: „Marele vânt” (1980), „Mitul trandafirului” (1985), „Scoica solară” (1987), „Anul 1989” (1990), „Dulcele foc” (antologie, 1991), „Lira și păianjenul” (1991), „Al nouălea val” (1993), „Epifanii” (1994), „Scrisori de pe strada Maica Domnului” (1995), „Lunaria” (1995), „Aldebaran” (ediție bilingvă română-franceză, 1996), „Între îngeri și demoni” (1998), „Avatar” (1999), „Învingătoarele spații” (1999), „Infinitul de aur” (2001), „Răstignirea porumbeilor” (2003), „Epifanii și Teofanii” (2005), „Sibilă” (2006). – Leonida Lari s-a proiectat într-o lume paralelă, a scris o poezie existențială; ea însăși se considera o proiecție într-o țară a poeților existențiali. Ce puteți să ne spuneți despre starea ei poetică? – Ea se manifesta foarte puternic. Ea credea în misiunea Poetului. Era înzestrată cu darul de a-și revela această taină. Regăsim la ea o întreagă galerie de poeți cărora li se aduce elogiul suprem, care oficiază actul poetic ca pe un act sacru. Îi întâlnim aici pe Orfeu, Eminescu, Pușkin, llorca, Holderin. Poeții contemporani sunt considerați „frații” ei, fiind tratați cu o deosebită deferență. Într-o poezie dedicată „fratelui Cezar”, poetul e văzut „ca un călugăr sau ascet pribeag”, cu un strai de antic înțelept, ca o ființă ce vine „pe măsura Domnului”. În modelul romantic, poetului i se recunoaște congenialitatea cu Demiurgul, darul de a da naștere unei noi lumi. Într-o poezie dedicată lui Grigore Vieru, poetul e asemuit magului care cheamă „acea putere tainică în cuvinte.” – Nu trebuie omis faptul că Leonida Lari crede că poetul are misiunea de a contempla Eul în puritatea lui originală. De ce credea astfel? – Poeta reiterează nevoia ființei noastre de a se elibera de aceste forme apăsătoare a lumii exterioare. Poziționarea în afara noastră a acestor „învingătoare spații” constituie o limită existențială. A așeza durata în spațiu ar însemna, printr-o adevărată contradicție, a instala succesiunea chiar în sânul simultaneității. Evoluția Leonidei Lari s-a produs în această albie formativă, asemănându-se cu firul râului Iordan care se încheie acolo unde a început să izvorască. Neoromantismul de fond de la începuturi, axat pe proiecții blânde, a obținut pe parcurs o tentă expresionistă. – Cunoaștem că Leonida Lari era o ființă de o religiozitate aparte. Credea în Dumnezeu și niciodată nu omitea să precizeze că ea este o credincioasă ortodoxă. Ce puteți să ne spuneți despre simțirea ei religioasă? – Poeta, care cere aplicarea cenzurii divine simțirii, este în mod paradoxal parcă, dar totuși logic, dedată stărilor totale, atingătoare de hibris ale trăirii, fervoarea mistică cedând fervorii irezistibile a simțurilor. Ea vrea, firește, să ajungă la absolut și în dragoste, dincolo de melancoliile și sentimentalismele convențional-romantice. Poemele de dragoste ale Leonidei Lari sunt frumoase în sensul „vechi” al acestui calificativ. Dialogul cu Dumnezeu și cu proiecțiile alternative se extinde și se transformă într-un dialog generalizat sub o formă conjugată spirituală-spiritistă cu marile personalități, cu cei dragi, cu tata, mama și fratele Leonard, poet cu har, mort de tânăr din cauza că a fost iradiat în timpul satisfacerii serviciului militar. – Trecând peste starea poetică, peste discursul poetic și politic, Leonida Lari vine la București prin legendă. Se știe că ea, împreună cu tinerii, a ieșit curajoasă în fața tancurilor ocupanților sovietici la Chișinău, scriind astfel o foaie din istoria României. Cum priviți faptul că poeta a avut de înfruntat tancurile cu poezia? – Conștiința necesității la această poetă, în anul de grație 1989 și nu numai, aduce corectări în orientarea estetică programată a poetei apăsată de vitregiile istoriei. Leonida Lari crede, ca și Grigore Vieru, că poezia poate fi identificată religiei, într-o vreme a desacralizării, a morții zeului Pan. Viziunile metafizice ale Leonidei Lari sunt poeto-onto-teologice sau poeto-onto-etico-teologice. În umbra augustă a metafizicului, poeta se gândește mereu la triada Ființă – Sacralitate – Istorie. În fond, poezia ei o are ca axă cu indicii pe calea cea dreaptă, calea lui Tao. Ea și-a asumat funcția socială a poeziei care e, prin esență, locală, națională.