„Înflorește, Doamne, sufletul meu…”

Suntem, prin simplitatea lui, în fața unui strașnic vers, primul din poezia Rugăciune de Adrian Maniu, reflectând convingerea poetului că i s-a dat să trăiască într-o lume, dar că, de fapt, aparține unei alte lumi, către care năzuiește ființial, o altă lume imposibil de cucerit prin forțele proprii („Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” – Luca 18, 27).
 

Am extras versul dintr-un al treilea volum de poezie religioasă, intitulat Privegheați și vă rugați (îndemnul Mântuitorului), apărut la Editura Lidana din Suceava în acest an, prin strădania părintelui profesor Gheorghe Brădățanu. De altfel, anul 2014 a fost rodnic pentru sfinția sa, o rodnicie pe care a împărțit-o nu numai cu enoriașii, ci și cu atâția alți creștini. Impunătoarea biserică din Pâraie-Mălini, cu hramul Nașterea Maicii Domnului, după ce s-a înveșmântat în odăjdii tradițional-bizantine, a fost târnosită de ÎPS Pimen, ierarhul Sucevei și Rădăuților, iar vibrația ei cosmică a trecut și asupra participanților la Festivalul „Nicolae Labiș”, pe care părintele i-a invitat s-o viziteze întru închinare. Atunci, șezând în mijlocul bisericii, mi-au răsărit în minte cuvintele, pe cât de simple, pe-atât de înțelepte ale acestui popor „omul sfințește locul”, iar prin sfințire naște veșnicie, după expresia poetică a lui Lucian Blaga, înscriind-o în Dumnezeiasca eternitate. Mi-au sunat apoi în urechi, într-o dreaptă cumpănire, îndemnul scripturistic, valabil pentru fiecare din noi, fără de care omul rămâne prizonierul cumplitei și nesăbuitei teorii a lui Darwin: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate acestea vi se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Părintele Gh. Brădățanu a fost în ziua aceea fastă omul surprizelor. Ne-a dăruit cartea pomenită și ne-a invitat, în duhul frăției, la o agapă, gesturi ce ne-au încântat și ne-au făcut să trăim un sentiment profund de recunoștință. Volumul conține două părți, mai bine de jumătate fiind un îndreptar extrem de valoros pentru orice creștin dornic de a se îmbogăți în duh și în adevăr prin rugăciune. Și e bine să se știe: omul fără rugăciune e singur și e sterp, rostogolindu-se haotic către niciunde, pentru că a refuzat să intre în legătură cu Ființa Cea fără de început. Textul acesta introductiv, atât de necesar, mai ales într-o lume secularizată, este plin de afirmații aforistice în stare să-l repună pe cititor, dacă este cazul, pe linia de plutire. Iată unul din ele: Când contradicția dintre duhul creștin și duhul lumii acesteia atinge apogeul, atunci viața celui ce urmează lui Hristos se aseamănă răstignirii, chiar dacă crucea este nevăzută. „Asta mi-i crucea”, obișnuiau să spună cu o cuceritoare seninătate înaintașii noștri, indiferent în ce împrejurare s-ar fi aflat, viața lor fiind închinată crucii salvatoare, încredințați că Dumnezeu îi dă omului atât cât poate duce și că lepădarea ei de pe umeri însemna lepădarea de Hristos și de rugăciune, adică moartea. E bine de luat aminte că rugăciunea este o energie de un gen aparte, ea este contopirea a două acțiuni – a noastră și a lui Dumnezeu. Astfel ea este și în trup și în afara trupului – chiar în afara lumii acesteia spațiale și temporale. Cu alte cuvinte, rugăciunea e „clipa cea repede” care transcende spațio-temporalitatea, căpătând virtuți atemporale și aducându-l pe creștin în preajma Dumnezeirii. Mai mult decât atât, Însuși Mântuitorul se sălășluiește în inimă, izbânda supremă a pământeanului-rugător, având în vedere că Dumnezeu nu violează libertatea noastră – nu se furișează El însuși înlăuntrul inimii noastre, dacă nu suntem dispuși să-I deschidem ușa: „Iată, stau la ușă și bat, de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el” (Apoc. 3, 20). Introducerea ne informează în legătură cu, ori ne aduce aminte felul în care trebuie să ne rugăm, prin trecerea de la rugăciunea buzelor la cea a minții, de aici la treapta minții și a inimii, apoi la următoarea, adică mișcătoare de sine și, în sfârșit, de binecuvântare, când aceasta lucrează ca o flacără gingașă înlăuntrul nostru, ca o inspirație de Sus, care desfată inima prin perceperea iubirii Dumnezeiești și încântă mintea în contemplare duhovnicească. Afirmațiile autorului sunt adeseori susținute de citate convingătoare, cum este acesta din Sfântul Ioan Gură de Aur: „Demonii, văzându-ne stând la rugăciune, fug repede, ca hoții ce dau ochii de soldați cu săbiile scoase”. Remarcăm, de asemenea, la părintele Brădățanu o serie de subtitluri interogative care au darul să trezească interesul cititorului și să-l îndemne la o lectură atentă, ca o priveghere mântuitoare: Când trebuie să facem rugăciuni? sau Ce trebuie să cerem de la Dumnezeu în rugăciune? Și mai sunt destule! Prima întrebare e urmată de trei răspunsuri. Dumnezeu îl îndeamnă pe om să se roage în momentele de criză („Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului și te voi izbăvi și Mă vei preamări” – Ps. 49, 16), Iisus îi cere să se roage pentru evitarea complicațiilor lumești („Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” – Matei 26, 41), iar Fericitul Ieronim spune cam același lucru, însă cu alte cuvinte („Când ieșim din casă, să ne întrarmăm cu rugăciunea și când ne-am înapoiat să ne rugăm înainte de a sta jos”), situând, firesc, pe primul lor căutarea Împărăției Cerești. Și, înainte de toate, să sporim în evlavie prin Rugăciunea Domnească, pentru că prin ea, ne atrag atenția Origen și Sfântul Ciprian, „nu doar ne rugăm împreună cu Iisus Hristos, ci ne rugăm cu înseși cuvintele Mântuitorului”. Iar când aceasta se întâmplă să fie în biserică la Sfânta Liturghie puterea rugăciunii crește semnificativ, adunarea creștinilor semănând cu o tabără de luptă gata să înfrunte cu bărbăție năvala vrăjmașului. Partea introductivă a părintelui profesor se încheie cu pagini de o rară frumusețe și consistență aparținându-i părintelui Cleopa. E vorba de Omilia marelui duhovnic moldav rostită în septembrie 1977 la Mănăstirea Grigoriu din Athos „despre Rugăciunea minții”, de unde se desprinde o idee ce trebuie subliniată numaidecât: în timpul rugăciunii, ideal este ca mintea să coboare în inimă și de acolo să se înalțe împreună la Dumnezeu, având în vedere că „mintea aleargă după toate, dar nu poate câștiga nimic, ci are parte doar de înfrângeri”. Salvarea vine din împreună lucrarea duhovnicească, avându-și izvorul în cuvenita smerenie: „Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Se va petrece în felul acesta ceva esențial de care avem nevoie mai mult decât de aer – rugăciunea va coborî asupra noastră, așa cum zice Sfântul Efrem Sirul, Duhul Sfânt și vom rămâne în lumină. Partea a doua cuprinde poezii din aproape treizeci de poeți, din care cităm, pentru frumusețea limbii de altădată și originalitate, un fragment din Psalomul lui David 50, ilustrat poetic de Mitropolitul Dosoftei: „Nu mă urni acmu dân sfânta-ți față/Căci păcătosul fără de povață/E-asemenea unei păsări fără țintă/Ce n-are pui, nici zboară și nici cântă…”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: