Fiarele lui Poleac

„Chiaburul” Ioan Poleac a murit de curând, totuși (sunt vreo 12 ani), pentru ca poveștile despre el să devină chiar povești; adică nu prea conforme cu realitatea. Frate-său Dumitru zice că atunci când pleca în armată avea deja tractor și batoză, satul spune categoric nu, Ioan a venit din război („i le-au dat nemții!!”, chestie de necrezut, căci a luptat împotriva lor până în Cehoslovacia) cu un tractor Fordson (tractor american, greu de admis ca provenind de la nemți) și batoză și apoi și-a cumpărat încă două nemțești: Hanomag și Lanz.
 

Fiarele lui Poleac

Până la urmă realitatea ar fi că feciorul milișăuțean, născut în octombrie 1921, într-o casă cu trei băieți și o fată, nu putea pleca în armată posesor deja al tractorului de care își amintește fratele Dumitru. Orfan de mic de tată, el era crescut de bunicul Ion Prisacaru la moara sa. Om înstărit, cu moară, bunicul l-a lăsat să șurubăiască la moară, de acolo părând să-i vină nepotului dragostea pentru mecanică. Părând, pentru că și frate-său Gheorghe, de la Rădăuți, a fost un mecanic foarte bun, afirmă Gheorghe Petrescu, consătean cu Poleacii și beneficiar al „științei” de șurubar a lui George. Care nu a crescut, ca frate-său Ioan, la moara bunicului. Șoferul comandantului diviziei Când țărănușul-mecanic era luat la armată știa destule despre tractor și batoză. Îl lăsa vară-sa Huțuleac să fure meserie la revizia anuală a mașinilor pe care le avea bărbatu-său. „Fura meserie cu o dexteritate extraordinară, își amintește nepotul de vară dreaptă, inginerul Ioan Huțuleac. De aceea, meseriașul care făcea revizia mașinilor nu-l lăsa pe lângă el, să nu-i fure meseria. Numai că n-avea ce face de gura mamei și trebuia să-l accepte”. Astfel, când plecă în armată și apoi la război, și în est, și în vest, știa multe despre motoare. A ajuns șoferul generalului care conducea Divizia de motorizate de la Iași, până în Cehoslovacia, unde îl prindea sfârșitul războiului. „De acolo a adus Fordson-ul, susține inginerul Huțuleac. A venit cu mulți bani și cu aur de acolo”. Și astfel se asociază cu un ofițer din aceeași unitate și-și cumpără un camion cu care lucrează o vreme la Sibiu. Vine și de acolo cu bani și-și cumpără alte două tractoare – un Hanomag și un Lanz. O vreme lucrează cu unul Cazacu de la Bădeuți, care avea batoză. Își cumpără însă batoza lui, de la teleormănenii care urcau până în Bucovina cu batozele lor pentru treieratul grâului. Din Teleorman își cumpără ultimele două tractoare. „De la seceriș, povestește Maria, nora lui Dumitru, o femeie isteață și cu o opinie clar formată despre unchiul Ioan, câștiga bani buni. Vindea la Bază uiumul luat de la cei cărora le treiera grâul în arie, îndesa banii în sân, intra în crâșmă și făcea cinste tuturor. «Chiaburul» plătește”, striga și curgea rachiul… În restul anului, tractorul cel mai folosit era Lanz-ul, piesa lui cea grea. Avea pânze de circular de toate felurile, cele mai prețioase fiind cele cu circumferința mare. Astfel că, dacă voiai să-ți ridici casă, aduceai buștenii pe locul pe care urma să o înalți și te tocmeai cu Ioan. El venea cu tractorul și cu circularul aferent și tăia din bușteni tot ce era necesar pentru casă: scândură, grinzi, căpriori, bârne, netrebuind decât să chemi meșterii să se apuce de ridicat casa. „Și la CAP lucra cu gaterul lui, că ăia nu aveau pânze așa mari. A făcut norme la CAP, dar nu a fost niciodată membru. În anii ’80-’90 a dus-o greu, abia după Revoluție cineva l-a învățat să ceară pensie CAP și a obținut. Cu cea de veteran, la un loc, s-a descurcat mai bine”, povestește Maria. Oare de ce? Ideea acestei resuscitări a memoriei lui Ioan Poleac din Milișăuți ne-a venit când, rememorând câți cai au pierit pe altarul colhozului, ne-am uluit la gândul că ăstuia nu i-au luat tractoarele și batoza. Le-am văzut cu ochii mei, încă răsărind din buruieni, prin anii 1972-1975, în curtea casei lui din preajma Primăriei Milișăuților. „Ca să vă spun sincer, nici azi nu-mi explic cum de nu i-a luat colhozul utilajele, mărturisește inginerul Huțuleac. Și nouă, și lui Țibu, și altora care aveau în sat tractor și batoze ni le-au luat. Au luat ei caii, cum să nu ia un tractor?! L-am întrebat odată, că a doua oară n-am mai îndrăznit, că te certa, cum s-a întâmplat. «Eu am peste tot relații» mi-a zis”. „Cumva cu securitatea?” l-am întrebat. „Nuu, exclus!… Dar relații avea! A fost, nu-i așa?, șoferul comandantului”… „Cred că e singurul din Bucovina căruia regimul nu i-a confiscat mijloacele de producție, cum le numeau politrucii pe atunci”, crede primarul Mircea Laurus. „Era cam dus cu duhul…” „În ultimii ani de viață era cam dus cu duhul…”, încearcă o concluzie inginerul Huțuleac. Dar viața sa a fost una extraordinară, chiar dacă mizeria în care a trăit ultimii ani ar fi putut-o clasifica drept ordinară. A trăit singur, nu a fost căsătorit. „Altfel i-ar fi rânduit viața o femeie…” crede Maria. Ar fi avut și el o dragoste, care până la urmă s-a măritat cu cel ce repara batozele și nu-l prea accepta pe Ioan pe lângă el. Dar maică-sa nu l-a lăsat, ei aveau pretenții de oameni înstăriți, povestește tot Maria. Dar mândre a avut destule, îi plăceau fetele tinere. „Când a aflat că-s prietena lui Petrea, fiul lui frate-său Dumitru, m-a amenințat cu ciudă că vine diseară la mine…” își amintește încă înciudată, la rândul ei, tânăra de atunci. Nu doar crâșma și mândrele i-au marcat viața. Era un pescar înrăit. „Uneori oprea lucrul cu gaterul lui și o tăia la pescuit, spune și Petrea. Eram mic și mi-a pus o mreană în brațe de mă zguduia dihania când se zbătea”. Se arunca gol pușcă în februarie pe sub gheață și pescuia la cotloane. „De acolo i s-a tras reumatismul, că a zăcut aproape paralizat vreo doi ani până a murit. Eu îi duceam lapte de la noi, da-i spuneam că e de la cutare, că numai de la ăla voia lapte. Și mi-l plătea la ultimul bănuț” spune badea Dumitru, care are peste 91 de ani. „Avea fixurile lui. Asta cu laptele, apoi la Rădăuți mergea numai pe jos, cale de vreo șapte kilometri, iar apa și o aducea cu gălețile de la vreo două-trei sute de metri de casă, dintr-un izvor. Ce-i drept, multă lume pune murăturile cu apa asta…”, își amintește și Vasile Laurus, șoferul primăriei, care ne-a preumblat cu automobilul său prin sat în această documentare. În ciuda extravaganțelor, Ioan Poleac nu a fost numai un excelent mecanic, ci și un bun trompetist. Făcea parte dintr-o trupă care cânta cu diferite prilejuri, dar mai ales la strânsuri. „Parcă-l văd sus, pe schela muzicii, cântând la trombon. Îi trimiteau apă, sus, cu sfoara. Tot cu sfoara luau muzicanții și banii pentru comenzile celor de jos cu ce cântece le dorea inima”, povestește bădia Dumitru. „Fiarele” s-au topit Cât trăia încă, a venit un tip din Botoșani, părea un om serios, și i-a propus să-i recondiționeze tractoarele. „Măcar pentru un muzeu, și-s bune…”, i-ar fi zis acesta. Nu a fost de acord. După moarte, „fiarele” au fost vândute „pe bomboane”, zice bădia Dumitru, de celălalt frate al lor, Gheorghe, de la Rădăuți. A murit și acela, dar gospodăria lui Ioan s-a împărțit între cei doi frați: grădina o ține Dumitru, dar locul de casă părăginit, cotropit de verdeață care crește pe locurile părăsite (vezi foto), urmașilor lui Gheorghe, care par să nu aibă de gând să-l vândă. La Milișăuți, gura lumii pare să fie soacra-soacrelor. „Căci nu și-a apropiat femeile din cauza gurii lumii”, conchide Maria. Cum poate izbândi gura asta într-o asemenea chestiune este greu de înțeles. Dar Ioan Poleac a rămas o „figură” a satului – „extrem de inteligent” (Ioan Huțuleac), „a fost cum a fost, dar bun mecanic a fost” (fratele Dumitru), „nu mânca mâncare gătită, doar salam cu pâine” (Maria), „i-au plăcut muierile tinere, la bătrânețe plătea doar să vadă; uneia i-a pus dinți de aur” (Vasile Laurus), dar „nu l-a călcat nimeni pe bătătură” (Mircea Laurus, primarul). „A fost un om bun… …conchide primarul Mircea Laurus, nepot de la vară. Am lucrat cu el de mic, să vezi ce supărare era când strâmbam vreo scândură din circular… Am fost șef de fermă și știu cât de ajutor era CAP-ului, unde lucra gratuit. L-au normat, totuși, lucra prea mult ca să i se accepte totul pe degeaba. Cine avea vite mai multe îi intra în curte cu șișcornița lui și-i tăia furaj pentru animale. Utilajele lui n-au fost considerate până la urmă mijloace de producție, ci doar utilaje de ajutor în gospodărie. Cred… Lumea l-a poreclit Șleompa. Asta nu vine de la șleampăt, ci de la o măsură de rachiu de 100 de grame, astfel numită pe ucrainește. Șleompa, Șleompa, dar nu știu dacă l-a văzut vreodată cineva beat-beat. Șleompa, adică 100 de grame… Eu fac o afirmație, chiar dacă nu voi fi crezut: rar se nasc asemenea oameni. N-am auzit în satele din jur sau mai departe de unul asemenea…”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: