„Femeia adormita”
La templele megalitice de la Tarxien
Spre Portul Marsamxett
Cum întotdeauna am preferat stațiunilor, capitalele, orașele mari pentru freamătul străzii și pentru oferta lor culturală, imediat după cazarea la „Excelsior”, în chiar vecinătatea porții La Vallettei, am amânat bucuria imediată a mării pentru cel mai lung drum spre ea, strada Republicii, care străbate capitala insulei și a arhipelagului de la sud spre nord. Am luat-o la stânga, urcând pe lângă ziduri albe prinse în plasa unor plante agățătoare cu flori mărunte, vișinii cu miezul galben, până am ajuns în autogara autobuzelor portocalii care împreună cu roșiile cabine telefonice alcătuiesc, prezentată ca atare de ilustrate, ghiduri și ghizi, moștenirea (vizibilă) a Marii Britanii aici. Și cum Fântâna Tritonului ne face să simțim brusc arșița zilei, gustăm primul produs al locului, „Kinnie”, o băutură răcoritoare din portocale amare cu ierburi aromate. Trecem apoi podul peste șanțul de apărare de odinioară și intrăm emoționate prin City Gate, engleza ca limbă străină preferată fiind o moștenire colonială probabil cu mult mai durabilă în lumea de azi decât cabinele telefonice și autobuzele. Însă întâlnită pretutindeni pe firme împreună cu malteza, deocamdată nu pare a fi scos italiana din joc. Nu mi s-a întâmplat nicăieri să nu primesc răspunsuri în această limbă, care domină de altminteri cu tonalitatea ei melodioasă valurile de turiști în permanentă curgere pe străzile „în grilaj” ale orașului. Nici nu e de mirare, Sicilia se află la mai puțin de o sută de kilometri spre nord și orice itinerar turistic în sudul Italiei are în vedere și Malta, după cum Malta îți va propune negreșit și o călătorie în Taormina, la Etna, în Catania. Dar apropo de italiană, două tinere olandeze m-au rugat să le arăt cum se scrie „ti amo” cu o cariocă pe brațul uneia din ele decorat cu aceeași declarație și în alte limbi. Am făcut-o cu plăcere, ghicind că pun la cale o năstrușnicie a vârstei, după care le-am spus că suntem românce. Vor să adaug și „te iubesc”? Au bătut din palme, încântate. Înaintăm alene, abordate discret de localnice cu invitații, la un salon de cosmetice – mai ales pentru tatuaje, la un centru artizanal, la un magazin abia inaugurat, dar și de un mic grup de participanți la festivalul vinului, în curs de desfășurare, cu mostre din recoltele lor prezente în competiție. Vinuri italiene, franțuzești împământenite aici, înfloresc alături de cele locale, roșul „gellewza”, albul „ghirghentina”. Îi ascultăm atente, înainte de a refuza politicos, dornice să le identificăm limba aparte, cu multe elemente arabe, dar și cu sintagme italiene, englezești. O limbă semită cu alfabet latin. O limbă aspră, ciudată, în care din când în când țâșnește ceva cunoscut. Într-un fel nedefinit, ea se potrivește cu exponatele Muzeului Național de Arheologie, amenajat în fostul Han al Cavalerilor Maltezi din Provence, construit între 1571 și 1575, cea mai importantă reședință a lor, avându-l arhitect pe genialul Girolamo Cassar. Faptul că ne-a ieșit în față în primul nostru colind pe strada Republicii și că nu am rezistat impulsului de a-l vizita imediat s-a dovedit inspirat: am putut admira întâi în original cele mai frumoase dintre cele mai valoroase descoperiri din templele megalitice ale Maltei, înlocuite de copii în siturile în care accesul turiștilor este permis. Cum ni s-a întâmplat nouă peste câteva zile la Tarxien, acolo unde în 1914 un localnic s-a lovit în dorința lui de a-și face o grădină pe terenul de lângă casă de stranii, enorme blocuri de piatră. Săpăturile arheologilor au dus în următorii trei ani la scoaterea la lumină a mai multor temple de la sfârșitul neoliticului, din cel de sud provenind celebra zeiță-mamă, mai exact jumătatea inferioară a unei creații de aproape trei metri înălțime. Ciprian, studentul care colorează cu propriile comentarii informațiile ghidului maltez, presupune cu nonșalanța vârstei că trebuie să fi arătat ca un luptător sumo sau ca o creatură hermafrodită. Alte șapte „grăsane”, zeițe ale fertilității au fost găsite la Hagar Qim, și tot aici, „Venus din Malta”, dar cea mai tulburătoare, nici cât o palmă, este „Femeia adormită” din Hipogeu, din impresionantul templu troglodit subteran, săpat în stâncă la Hal-Saflieni. Acestei bijuterii delicate, Muzeul i-a acordat un spațiu special, femeia visează sub raza unei lumini blânde, ocrotitoare, punerea în scenă este atât de inspirată, încât instinctiv îți ții respirația: nimic nu trebuie să stingherească odihna făpturii de piatră cu fragilități de fluture. Când am ieșit din Muzeu, nu am simțit nicio schimbare în curgerea străzii spre mare, noi însă parcă preluasem ceva din istovirea forței umane la copleșitoarele construcții ale preistoriei. Așa încât, pentru că dintotdeauna cărțile fac bine, am intrat pe ușa îngustă, dar primitor deschisă a unei librării, coborând câteva trepte și pătrunzând într-o sală neașteptat de plină, cu rafturi cât pereții. Și pentru că nimic nu este întâmplător, ridicându-mă pe vârfuri ca să ajung la cotorul uneia de povești malteze, am scos-o pe cea de alături: povestea „maltezului”. A celui care evadat de la castelul d’If și pescuit de o corabie genoveză s-a prezentat ca fiind de aici. A „Contelui de Monte Cristo”. Și un espresso, și o oranjadă fresca, la o măsuță de la Cordina, sub una din zecile de umbreluțe ale grădinii din fața Bibliotecii Naționale, și a Reginei Victoria, prind bine într-o astfel de plimbare de-a lungul coloanei vertebrale a acestei așezări recunoscute din 1980 ca valoare culturală a umanității și ocrotite ca atare de UNESCO. Regina, lucrare din 1897 a sculptorului sicilian Giuseppe Valenti, își păstrează aerul majestuos, în ciuda porumbeilor care i se așază dezinvolt pe creștet și deși piața în care aici strada Republicii își îngăduie cel de-al doilea respiro după cel de lângă faimoasa Co-Catedrală a Sfântului Ioan a fost rebotezată a Republicii, și localnicii, și vizitatorii continuă să o numească a Reginei. Dar nu atât Regina, cât, în spatele ei, severa Bibliotecă Națională încerc să o prind cu aparatul foto, fără să-i cuprind ansamblul, pe jumătate ascuns sub aripile umbreluțelor, care pentru o clipă îmi evocă un stol de manuscrise eliberate din umbra încăperilor ei pentru un zbor sub soare, cu briza Mediteranei în piept. Dar alung imediat din minte imaginea poetică a unui astfel de cataclism, cele circa 4 milioane de documentele pe care le păstrează sunt o veritabilă comoară, între acestea aflându-se, de pildă, cel prin care Carlos Quintul, cu aprobarea papei, a donat Malta în 1530 Ordinului Cavalerilor Ioaniți, rătăcitori pe mări după alungarea lor din Rodos de către Soliman Magnificul, Maltă pe care o vor duce la o maximă înflorire, înainte ca, siliți de Napoleon, să o părăsească în 1798 pentru a se stabili definitiv în Roma, în două proprietăți malteze pe teritoriul statului italian. Apropiindu-ne de Palatul Marilor Maeștri, apariție bruscă în curgerea străzii, spre deosebire de cel somptuos, pus în valoare de înălțimea unei coline, de la Rodos, ne oprim pentru o scurtă privire în urmă, ca să revedem două din celelalte șapte hanuri concepute de Girolamo Cassar pentru „limbile” Ordinului, cel al Italiei, pe strada Negustorilor, paralelă cu a Republicii, care găzduiește Oficiul de Turism, și, îndeosebi, cel al Castiliei, Leonului și Portugaliei, astăzi sediul șefului de guvern, permanent căutat pentru o fotografie pe treptele de la intrare, străjuită de două tunuri, firește, piese istorice. Verdele pomilor din față și verdele lemnăriei ferestrelor pe ocrul zidăriei îndulcește aerul solemn al fațadei, astfel că și cele două tunuri, ca pretutindeni în Malta leii ei emblematici, au o somnolență visătoare. Palatul Marilor Maeștri înseamnă azi Președinția și Parlamentul, dar și un important spațiu muzeistic deschis vizitatorilor. Din cele două intrări impozante din Strada Republicii, una mereu deschisă decupează pentru ochii trecătorilor priveliștea curții interioare cu statuia de bronz a lui Neptun. Înainte de a pătrunde sub arcada ei, întârziem puțin, încercând să descifrăm conținutul plăcilor comemorative dedicate unor evenimente însemnate din viața arhipelagului: declararea Independenței la 21 septembrie 1964, plecarea ultimilor militari britanici la 31 martie 1979, proclamarea Republicii la 13 decembrie 1974. De la 1 mai 2004, Malta este membră a Uniunii Europene, de la 1 ianuarie 2008 a trecut la moneda ei, euro. Țin în palmă trei, cu reversul național (aversul fiind european, comun tuturor țărilor UE): una micro, de 0,01 euro, cu imaginea altarului unui templu preistoric, Mnajdra (3600 î. Hr.), o alta, și aceasta micuță, de 0,5 euro, cu stema Maltei (steagul național, o coroană murală, o ramură de măslin și una de palmier) și două care acoperă (parțial) costul biletului, de un euro și doi euro, stema Ordinului – crucea malteză. Urcăm la etajul I și străbatem un culoar străjuit de armuri ca de niște înzăuați cavaleri. Ca de niște cavaleri atemporali. Sala Armelor, Sala Tronului, Sala Ambasadorilor, tablouri, exponate atractive și informații pe măsură pentru grupul nostru amestecat: Regina Elisabeta a II-a și-a petrecut aici două din săptămânile lunii de miere și a revenit de mai multe ori, Malta fiind una din țările în care se simte bine, jilțul folosit de președintele statului în ocazii oficiale, la Anul Nou, de exemplu, portretul Maestrului căruia orașul i-a moștenit numele, La Vallette, în Sala Verde, anticamera Sălii Roșii în care sunt primiți papii, președinții, capetele încoronate. Și, în sfârșit, ceea ce ne-am dorit cel mai mult, Sala Tapiseriilor Gobelins, singura nefolosită în zilele noastre, doar admirată cu superbele sale lucrări pentru care pictorii maltezi au fost trimiși pe trei continente pentru desene chiar la fața locului. Expuse din anul 1710, ele sunt învăluite într-o perpetuă înserare, spațiul este, împreună cu cel al „Femeii adormite”, unul din puținele din Malta în care lumina atinge asemenea acorduri joase, devenind aproape un susur. Arbori, flori, fructe, păsări exotice, ceea ce deslușim se întregește în închipuire și nimic nu poate fi mai frumos! Deși sentimentul permanent a fost al străzii coborând spre mare, iar spre capăt trotuarul s-a preschimbat în trepte descendente, când am ajuns la sfârșitul ei, Fortul Sf. Elmo, apărat de bastioane, ne-a obligat să urcăm cât spre necuprinderea mării, cât spre timpul vechi al veghii fără odihnă, al ochilor fără pleoape de pază orașului, insulei, arhipelagului. Izolat, însingurat, dar aparținând deopotrivă lumii. Dacă în Primul Război Mondial, Malta a fost supranumită „infirmiera Mediteranei” pentru curajul și ajutorul său, în 1942, când a rezistat sutelor de raiduri aeriene, refuzând să capituleze, și-a câștigat admirația lumii întregi și a fost decorată de regele George al VI-lea: „În onoarea acestui brav popor, se conferă Crucea Sfântului Gheorghe insulei-fortăreață Malta, ca o mărturie a devotamentului și eroismului său, care va rămâne vestit în istorie”. Astăzi, nobila Cruce se află în Muzeul Războiului din fort și totodată pe drapelul național al țării. Stăm pe terasa largă a camerei de hotel, cu marea mărginită mișcător de ambarcațiunile Portului Marsamxett, întotdeauna cele ale locurilor cu ochiul norocului, al destinului zugrăvit la proră, înconjurate de mireasma amăruie a Mediteranei și de cea dulce a unei pâini calde, ftira malteză. După spectaculosul apus de soare de nici zece minute, în răgazul de acomodare în care vezi mai bine, mai mult decât ai să zărești la limpezirea privirii, simțim cum femeia dormind de milenii își ridică ușor capul și surâde: a auzit în somn mierla mierie de pe Insula Filfla cântând.
Comentarii