Agamemnon

E vechi la cârmă, e știut strateg, a purtat multe războaie, iar din ele, fie mari, fie mici, a ieșit mereu mai călit. Stăpânește. Ca un erou neînfricat, de neclintit în cetatea sa, azi ca și ieri. Într-un amurg, își găsi succesor, iar acum misia lui e de-al păzi întru glorie de numeroșii pretendenți ce se-mbulzesc a-i știrbi din tărie, ca niște netrebnici uzurpatori. Dar cam pe toți aceștia îi are la mână! Iar după amenințările trimise mai ieri, ar urma să fie executați în public, unul câte unul, prin „dezbrăcare”.

 

E un procedeu cunoscut în cetate, exersat mai ales înaintea feluritor întreceri de arenă sau belicoase, când vitejilor candidați li se scot, din sipetele până atunci bine tăinuite, tot felul de vorbe, nu zic că neadevărate, însă vorbe care abia acum trag greu pe cântarele judecăților ce au ca scop bine țintit compromiterea. Poate despre cum și-a cumpărat unul carul de luptă, poate despre nutrețul ilicit pe care îl mestecă bidiviul altuia, poate despre străinul ascuns care ascute săbiile altui competitor… De-astea. Și oarecând, un cronicar dezorientat, categoric fără morală și făr’ de principii, povestind astfel de istorii în registru minor, cu totul lipsit de respect, schimonosindu-și personajul, doar să se veselească lumetul prea întristat, scrise cam așa: La un caz… pac! la „Răsboiul”.