Munca-i grea, dar mierea-i dulce

Stupăritul, după cum cunoaște toată lumea care… cunoaște, este una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omului. Este o meserie curată, bănoasă și nu prea, dar foarte interesantă.
 

În plus, oarecum ca un disconfort, cere și mai multe sacrificii. Nu întâmplător, stuparii (apicultorii) pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor în Arbore, și-au fost destui, erau oameni calmi, buni gospodari, tobă de carte despre albine și viața lor și, ce este mai important, buni la inimă. Cred că și din această cauză s-au înțeles așa de bine cu albinele. M-a contrariat existența în Arbore a toponimului ”Prisacuță” (prisacă = stupină). În partea de vest a satului nostru, între Arbore și Clit, este un loc destul de plat, pe malul drept al pârâului Clit. Acum este plin de tufărișuri, o parte, iar o parte este teren agricol. Cei mai bătrâni din sat mi-au spus că acolo, cu mulți ani în urmă, auziseră de la bunicii lor, era o mare prisacă. De-atunci i-a rămas locului acest nume. În zonă erau fânețe întinse, nici vorbă de teren agricol. De mulți ani nu mai întâlneam în piața din Arbore oameni care vând miere de albine și nu știam de ce. Cunoșteam că mulți dintre stuparii arboreni au trecut la cele veșnice, dar era normal să fie și urmași de-ai lor. M-am dumirit de ce nu veneau cu miere în târg după ce-am stat de vorbă cu ei. ”Oricâtă miere am avea, este pentru consumul familiei, al rudelor și al prietenilor. Nu mergem cu ea în piață s-o vindem” (Dumitru Lupu). Mi-am reamintit de doi stupari renumiți care mai trăiau: Dumitru Lupu, zis ”Orez”, și Alexandru Ruști, zis ”Avrinte”. Și, cum frumoasa vreme de vară mă îmbia la drumeție, am plecat să-i vizitez. I-am găsit acasă, am stat de vorbă cu ei și, Doamne, multe au avut să-mi spună! Iar, ce-i mai important, le-am răscolit amintirile. La cei 94 de ani ai săi, nea Mitică se ține foarte bine. Doar bățul pe care-l poartă îi trădează vârsta. În rest, falnic ca un stejar, drept ca o lumânare, cu zâmbetul mereu pe buze, gata să-ți arunce o glumă sau să-ți facă o șotie. Doamne, ce memorie are! ”Am lucrat întâi în echipa de construcții a CAP Arbore. La albine am ajuns cam forțat. La 17 ani am lucrat la ferma pomicolă Boraș (Giurgiu). Acolo m-am dat pe lângă stuparul fermei, pe care-l ajutam din când în când și, pe nesimțite, i-am furat meseria. I-am spus șefului că vreau să lucrez la stupină și el m-a lăsat. Atunci la noi numai Avrinte, tata lui Alexandru, avea stupi. Am făcut apoi armata la jandarmi pedeștri, am făcut frontal și m-am întors teafăr acasă. La CAP Arbore am trecut de bunăvoie de la construcții la stupină. Eu aveam 20 de stupi și CAP avea 60. Cu timpul am ajuns la 80 de stupi ai lor. Acum eu am acasă 57 de stupi. La noi în zonă se strânge miere de salcâm, de tei, de floarea-soarelui și polifloră (trifoi, lucernă și alte plante de câmp care cresc prin fânețele noastre). Să știți c-am urmat școala apicolă din cadrul casei agronomului de la Șcheia. Între anii 1970 și 1988 am fost în fiecare an în pastoral la Târgu Bujor (salcâm I), la hanul Conachi (salcâm II) și la Pădurea Cocoșului în Dobrogea (tei). Ce păduri de tei sunt pe-acolo! Teiul este de mai multe feluri: fluturalnic, argintiu și cu frunza lată. Dacă este un an foarte bun, o familie de albine îți dă până la 40 kg de miere. Dar în anii ploioși nu recoltezi nimic, nici pentru hrana albinelor, și trebuie să le cumperi zahăr. Consider că trei sunt cauzele care fac ca stupăritul să fie pe la noi pe cale de dispariție: una este că statul nu-i sprijină pe micii apicultori, ci pe acei care au sute de familii de albine, alta că erbicidele omoară albinele și alta că n-avem desfacerea asigurată. Și dacă dacii creșteau albine încă acum peste două mii de ani, în curând noi nu vom mai crește albine. Știți că albina românească este renumită în lume? Din fericire, am urmași foarte buni. Nicu, fiul meu (61 de ani), se îngrijește de o prisacă de 57 de stupi. Petrică, nepotul, este alergic la înțepături de albine, dar Iulian, cel mai mic nepot, îmi calcă pe urme” se fălește nea Mitică. Așa se trec oamenii, am meditat eu. Ei nu sunt prea vorbăreți, nu se laudă cu ceea ce fac, iar lumea nu știe pe lângă cine trece. Cumva Alexandru Ruști, zis Avrinte (după tatăl său), este diferit față de nea Mitică. La alură și la vorbă. Nu este la fel de expansiv și pus pe șotii. Dar l-am vizitat și pe el. Înainte îl vizitam mai des, pentru că soția lui a fost prietenă cu a mea, dar în ultimii ani ne-am văzut mai rar… Pe badea Alexandru l-am găsit la stupină, împreună cu distinsa sa soție. Acolo i-am și fotografiat. M-a chemat și pe mine lângă stupi, ca să-i pot vedea albinele la lucru, dar… mai bine să fiu mai departe, pentru că albinele simt oamenii străini și-atunci… Am redescoperit același om suferind, ca și iubita sa soție, necăjit că în acest an albinele nu i-au dat aproape nimic. Dar nu și-a pierdut nădejdea: ”Bunul Dumnezeu are grijă de toate” a suspinat el. ”Poate la anul…” Am stat la taifas pe prispa casei și, din vorbă în vorbă, fără să-i cer ceva anume să-mi spună, am aflat ce-am vrut. Nu s-a supărat că l-am întrebat aceleași lucruri ca în alte dăți. ”Tatăl meu, Avrinte, a fost cel mai mare stupar din sat. El a-nvățat meserie de la tata mamei mele și eu de la el. Atunci mi-am făcut ucenicia. Înainte de război tata avea 80 de stupi. Plecând în evacuare, a împărțit stupii la trei case, cu speranța că vor scăpa o parte din ei. Dar rușii au dat foc caselor și au ars toți stupii. Tata a lucrat la stupina prefectului de Botoșani și-acesta i-a dat două roiuri, tata înmulțindu-le. Am avut și mai mulți stupi, acum am doar 20, pentru că nu pot îngriji mai mulți. Laurențiu, fiul meu, a făcu ucenicia la mine. Are 10 stupi. Va fi un stupar foarte bun. Am și-un ginere la Solca, tot mare stupar. Are o stupină cu 900 de familii. Dar este și foarte bine dotat: și-a adus pavilioane din Germania, putând încărca urgent stupii pe ele și să plece în pastoral.” Ne-am despărțit cu părere de rău, dar eu mai bogat cu… un borcan de miere. Nu i-am putut refuza. Ei nu concep să pleci de la el cu mâna goală. Păcat că la mine nu are cine mânca mierea. Dar se va bucura foarte mult de ea iubita mea nepoată. Îmi fac o datorie de onoare de a-i menționa cu acest prilej pe vestiții stupari arboreni, plecați la Domnul: Vasile Irimescu (poreclit Magan), Trifan Sturzu (Bocăneț), Gheorghe Cupșan (Murgu), Ion Sturzu(a Sturzoaiei), Vasile Maxim (Gălbenuș), Nistor Leonte (Ciupercă), Toader Iliese (a Hoati) și Gheorghe Cupșan (a Cupșăniței). Și, pentru a vă demonstra că vița apicultorilor arboreni (a stuparilor) nu se stinge, ci merge mai departe, îi menționez și pe alții care astăzi practică această meserie… dulce: Ion și Viorel Irimescu (Magan), Gheorghe Cupșan, prof. Gheorghe Leonte. Am mai reținut din discuția purtată că stuparii muncesc în condiții vitrege. Plouă, tună, trăsnește, e frig, e prea cald, tu trebuie să stai cu albinele și să ai grijă de ele. Iarna le asiguri mâncare, verifici din când în când stupii… Iar în „pastoral” stai cu lunile departe de casă. De multe ori nu auzi vorbă omenească zile și săptămâni întregi, de-ți țiuie urechile de singurătate. E greu, e tare greu, dar, dacă-ți place… Și, mai ales, dacă iubești albinele… totul este ușor.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: