Cotul Donului fără „niciun cimitir, un monument, o troiță”

La 30 de ani de la încheierea Celui de-al II-lea Război Mondial, tânără ziaristă atunci, am avut ideea unui reportaj, într-un sat de la Dunăre, cu văduvele celor căzuți pe front.
 

Am văzut atunci fotografii și scrisori decolorate de lacrimi, aduse cu mâini și pleoape tremurânde de răscolirea durerii, și am auzit asurzitor suspinul înăbușit al femeilor îmbătrânite în veșmântul negru al doliului pe care nu l-au mai părăsit. Atunci m-am confruntat cu împărțirea lor în două categorii, sub avertismentul autorităților: puteam să stau de vorbă cu cine doream, dar pentru scris nu contau decât cei care nu s-au mai întors de pe frontul de Vest. Mi-am adus aminte de întâmplarea de demult deschizând cartea „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, Chișinău, 2012, proiect coordonat de cunoscutul universitar și publicist basarabean Vasile Șoimaru și avându-i coautori, pe lângă Domnia Sa, pe Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea și Roxana Iorgulescu-Bandrabur. Cred că multe din informațiile oferite de paginile ei sunt astăzi știute, devenind cunoscute îndeosebi în ultimul sfert de secol, când a fost reabilitată și memoria ostașilor români îngropați departe, pe pământ rusesc și de când urmașii lor (câți mai sunt) beneficiază de aceleași drepturi ca și ai celor care au luptat și au fost răpuși după întoarcerea armelor. Această recunoaștere a implicării României în prima parte a conflagrației în fața publicului larg cu date, mărturii, controverse, și această cinstire oficială, prin punerea în drepturi a tuturor celor nedreptățiți de vechiul regim, nu scad însă satisfacția lecturii cărții. O lectură răsplătitoare prin interesul faptelor amintite, narate, prin tonul direct, confesiv, al supraviețuitorilor colonel Iosif Niculescu, medic militar, din București, Ion (Nică) Paiu, Mihai Dascălu, Eugen și Vasile Isachi, din comuna Miroslovești, firește, toți trecuți de 90 de ani, dar și prin povestea, la persoana întâi, a drumurilor lui Vasile Șoimaru la Cotul Donului, pe urmele tragediei, căreia, „cu toate manualele, monografiile (care nu-s prea multe…), tot Oceanul NET cu toate mările și golfurile sale, nu i-au fost cuprinse încă, în întregime, „laturile”. În ceea ce privește datele, noutatea lor și concluziile pe care le susțin, acestea, în opinia noastră, rămân preponderent în sarcina cercetărilor istorico-militare, a istoricilor, deși nu sunt de neglijat, cum ne-o dovedește (și) acest volum, nici mărturiile participanților (sub arcada convingerii exprimate de veteranul Iosif Niculescu: „Armata Română nu și-a închipuit că va putea cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos”), și nici documentul literar, „Cotul Donului 1942” incluzând, inspirat, un fragment din romanul lui Ion Iachim, „Cireșe pentru Mareșal” (Ed. Vicovia/ Babel, Bacău, 2012), versurile „găsite în ranița unui soldat mort în toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpați”, poemul lui Mircea Vulcănescu, „Scrisoarea lui Ștefan-Vodă”, scris în 1942, și cunoscuta poezie a lui Nichita Stănescu „Nu-l uitați” („Nu-l uitați pe cel căzut în război, /lăsați-i din când în când un loc liber la masă…”). Cruzimea cifrelor în opoziție cu sensibilitatea, căldura relatărilor, generată de o previzibilă implicare afectivă dau notă distinctivă cărții lui Vasile Șoimaru. Pe de o parte. Pe de alta, o deosebesc tristețea, amărăciunea, revolta privind indiferența României față de tinerii ei soldați căzuți pe pământ străin, așa cum le-o arată călătorului și locuitorilor acelui pământ. Ajuns, în stanița Kletskaia, „pe dealul cel mai mare unde stăteau ostașii români în 1942, Vasile Șoimaru improvizează o cruce, o împodobește cu imaginea Tricolorului, și o înfige „cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie”, lăsând un semn, cu speranță, încă vie, că „poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12 ceas, pe actualii guvernanți ai României să se lase de bătăliile intestine, politice și financiare, și să convină cu rușii pentru niște săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale eroilor români căzuți acolo, trimiși la moarte sigură de Statul Român, pentru dezrobirea Basarabiei și a Nordului Bucovinei… Pentru că România, întreaga Europă de Est, este plină cu cimitire ale soldaților ruși, pe când în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lângă Odesa etc. nu veți găsi niciun cimitir, un monument, o troiță, în memoria ostașilor români căzuți pe Frontul de Est… Dar pe Frontul de Est, România a pierdut, conform datelor academicianului Dinu Giurescu, 624.540 de români…” Pe cât de îndurerată, pe atât de necesară, cartea lui Vasile Șoimaru este, ca și crucea sa de la Cotul Donului, tot un semn.

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: