Adio, George Timu…

(15 august 1936 – 1 mai 2014)
 

George Timu a fost întâi de toate un om care a iubit viața, chiar dacă ea l-a încercat din greu. A iubit tot ce-i frumos și a suferit pentru asta, a iubit aceste locuri, cu oameni minunați și fapte pe măsura caracterului lor. Aici a văzut lumina zilei, a crescut, a muncit și s-a format ca om. I-a plăcut să vadă mulți ani răsăritul soarelui la Constanța, dar a vrut ca ultimul apus să-l prindă în Bucovina. În notele sale a vrut și a reușit totodată să redea o frântură din viața ținutului câmpulungean și a Dornelor, mai puțin descrisă până acum, în care eroii sunt, fără excepție, oameni simpli, de omenie, legați de locurile natale, isteți, harnici, întreprinzători, modești, altruiști, săritori la nevoie până la sacrificiul de sine, talentați. Turnați în plasma reportajului, acești eroi-truditori se constituie într-un fel de galerie de portrete în mișcare, recuperate de autor din praful uitării adus de o societate nouă, în continuă transformare, care pare a nu pune mare preț pe valorile trecutului. Munca sa meticuloasă, în care îmbină tratarea evenimentelor istorice cu cele din activitatea feroviară, se regăsește în mare parte a cărților sale. Poate, privind subiectiv, uneori prezentarea evenimentelor, viața personajelor nu sunt pe cât ne-am fi dorit noi de ample; dar înseamnă mai mult decât nimic, constituie o piedică pusă timpului spre a nu i se pierde orice urmă, concomitent cu dispariția fizică. Ideea principală este că trebuie să lăsăm ceva după noi întru folosința semenilor noștri contemporani și/sau a celor ce vor veni… George Timu a făcut din asta un țel, pentru care a muncit și s-a zbătut mult. I-a fost greu și cei din branșă o știu cu toții – tocmai de aceea ar trebui să ne aducem aminte mai des de el și de alții asemeni lui. Pe mine unul, George Timu, prin exemplul și felul său de a fi, m-a îndemnat să scriu prima mea carte și tot el mi-a dat primele documente și sfaturi. Nu îmi place să vorbesc despre George Timu la trecut, așa că mai bine vă dezvălui gândurile sale din ultima carte pe care a scris-o, însă pe care nu a reușit să o publice: „După afirmațiile mai multor condeieri, timpul este cel mai temut dușman al omului, iar amintirile ne dau curaj ca să așternem pe hârtie evenimente sau date petrecute, pe parcursul unei vieți, cu speranța că vor rămâne documente pentru posteritate. Dacă viața vine și se duce asemenea acelor unui ceasornic, să fim conștienți de faptul că nimeni nu moștenește pământul. Poate de aceea ceasul a devenit o parte din preocupările mele încă din copilărie și îi voi dedica toată atenția până la sfârșitul zilelor (…când îmi va sta mie ceasul…). Acum, în cea de-a doua parte a vieții, am început să scriu cu o deosebită plăcere despre viața feroviarilor din Țara de Sus, trecând de la reportajul de presă la cartea scrisă, deoarece ea se poate constitui ca un mesaj de admirație a acelora care s-au evidențiat în activitatea profesională sau cea obștească. Amintirile mele în acest sens, când le răscolesc, se sfârșesc cu un oftat adânc și un gând de recunoștință față de acei oameni care, la vremea respectivă, mi-au fost mentori în această complicată și plină de răspundere meserie. În viața unui om sunt stări de fapt și stări sufletești, de aceea am hotărât la timpul respectiv ca, în paralel cu calitatea de feroviar, să o îmbrățișez și pe cea de jurnalist. Acest lucru mi-a oferit posibilitatea să înțeleg pe deplin și principial bucuria, satisfacția, riscul și eșecul din viața unui om și să scriu în mod corect despre viața mea și a lor, indiferent de sectorul de activitate. Am avut tăria, și o mai am, de a ierta pe toți acei care nu au înțeles rolul lucrătorului din presă, fie el voluntar sau angajat. Subiectele din presă și cărțile pe care le-am scris – în majoritatea lor – au fost despre colegi de muncă ce s-au evidențiat în mod deosebit, ca adevărați bucovineni. Totul a trecut așa, de parcă nu a fost niciodată, iar amintirile mele și ale altora, despre oameni și locuri, se pierd încet, încet, și ele, odată cu trecerea timpului. Nu pot să închei aceste rânduri fără a adresa cele mai sincere mulțumiri tuturor acelora care au înțeles strădania mea, care m-au susținut și încurajat; colegilor mei jurnaliști sau de breaslă scriitoricească, care m-au acceptat așa cum sunt, cu bune și rele. Un gând plin de recunoștință adresez foștilor colegi de serviciu ce, fiind în ,,vacanța mare” (la pensie), au găsit timpul necesar de a mă ajuta și a-mi oferi crâmpeie din viața și amintirile lor. Îmi cer iertare față de cei dragi mie, pe care, poate, i-am supărat cu sau fără voia mea și cărora, de multe ori, nu le-am oferit destulă dragoste și atenție, fiind cufundat în gânduri. În viața asta nu am vrut decât să pun o pietricică la zidirea începută de bătrâni, atât cât am putut eu, prin puterile mele și cu ajutorul lui Dumnezeu. Dacă am reușit sau nu, timpul, urmașii, cititorii și prietenii mei o mai pot spune… (Postfață la cartea „La drum cu «mașina timpului» printre feroviarii Țării de Sus” – 2014, carte rămasă nepublicată…) George Timu va trăi de acum prin amintirile noastre și mai ales prin cărțile sale. Citiți-le! Adio, domnule George…! Sindicatul Linii L6 CFR Vatra Dornei președinte, PAUL BRAȘCANU Dintr-o fișă biobibliografică… George Timu (n. 15 august 1936, Câmpulung Moldovenesc – d. 1 mai 2014, Vatra Dornei) a debutat în presă în 1960, la „Zori noi” Suceava, iar în volum în 2008, la București. Cărți: „Cu blocnotesul printre bucovineni (Aborigeni ai Țării de Sus)” (Editura Corpului Didactic București, 2008; prefață de prof. Nicolae Cârlan; în 2011, a publicat vol. II); „Nostalgii feroviare” (Ed. Axa, Botoșani, 2008; prefață de ing. Dumitrescu Aurel, fost reprezentant în cadrul C.A.E.R. din partea Căilor Ferate Române în perioada 1984-1989 și ministru al căilor ferate în perioada 1989-2005; Cuvânt introductiv de prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, de la Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava); „Consonanțele destinului” (Ed. Lidana, Suceava; prefață de Raluca Naclad, redactor la revista „Tomis” din Constanța); „Haizerii din Țara de Sus” (Ed. Axa, Botoșani, 2009; prefață de ing. Gabriel Mărgineanu, fost director tehnic al Regionalei CFR Iași; Cuvânt introductiv de prof. Vasile Panțiru, director al Centrului Școlar Particular „Țara de Sus” Vatra Dornei); „File din istoria căii ferate ce străbate Țara de Sus… cu locuri, oameni, fapte și realizări… (Ed. Stef, 2011); „Disonanțele destinului”; „La drum cu «mașina timpului» printre feroviarii Țării de Sus” (2014, netipărită). Premiat de Societatea Culturală „Ștefan cel Mare și Sfânt” Suceava pentru „Haizerii din Țara de Sus” (2010) și mențiune pentru „Nostalgii feroviare”. Distincții pentru activitatea în presa scrisă din partea cotidianelor „Zori noi” (1976) și „Dobrogea nouă” (1981 și 1982). De-a lungul vremii, a colaborat cu „Zori noi” Suceava, „Lupta CFR”, „Dobrogea nouă”, apoi „Crai nou” Suceava, „Monitorul” (de Câmpulung Moldovenesc și de Vatra Dornei), „România liberă”, Radio Iași. Membru al Societății Scriitorilor Bucovineni, al Asociației Scriitorilor și Artiștilor Plastici din Țara Dornelor, al filialei Iași a Ligii Scriitorilor din România, al Cenaclului literar „Nectarie” din Vama-Bucovina. (L.D.C., potrivit informațiilor pregătite de autor pentru un dicționar al membrilor Ligii Scriitorilor Români, informații transmise de publicistul și scriitorul dornean Paul Brașcanu)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: