Întrevederi cu Iepurașul

Zilele aproape neașteptat de însorite de Paște i-au scos pe destui suceveni din case, iar mulți dintre ei au găsit cele mai la îndemână ieșiri spre iepurașii de beteală aurie din centrul municipiului.

 

Bârfiți de esteți a fi chicioși, s-au găsit însă destui să-i aprecieze, fie mari, fie mici, și cu ei să se fotografieze. Între tarabe ațipite în somn de zi nelucrătoare și eficiente mici afaceri cu hamsii, șaorme, vată de zahăr, țuici, berici și ape plate, plus cele câteva, dezmorțite, cu așa-zise mărfuri artizanal-tradiționale, cu, bunăoară, trăistuțe „bucovinene” la 80 lei bucata și ouă „muncite” pe care ieșirea din target le-a nivelat la derizorii – oricât vor fi fost ele, ouăle, de trudite – prețuri de 6-8 lei/buc. Așadar, soare surâzător, „iepuriași” în hiperbolice dimensiuni gata a se lăsa imortalizați, biciclete, skateboarduri și alte chestii rulante printre numeroșii pietoni circulând prin aerul cald în care se infuzaseră, din difuzoare, ba muzică de promenadă, ba bătute vârtoase la care doar, prin pitorescul său aparent, „celebrul” dl Alexandru (că nu-i prea place să fie numit după CI, adică dl Motan) părea a rezona. Și lume în curgere, cum de vreun an animă frumos centrul târgului, devenit și loc de hodină, și de întâlnire, și de popas, și de trecere, cum merită de altfel un centru de târg. Unde încă nu s-au deschis terasele, dar până atunci se poate adăsta în prejma lui, a Iepurașului, iar orice poveste de după-amiază suceveană tihnită este permisă și subînțeleasă. Precum lunga coadă la chioșcul de înghețată, singura coadă ce mai poate fi pricepută azi, la aproape un sfert de deceniu de când și sucevenii au spus „nu” cozilor de orice fel. Iar a te poza cu Iepurașul (fie că altcineva e cel care te „nemurește”, fie că, nealiniat de felul dumitale, devii un selfie candid și, totodată, evocator de istorii personale și urbane) e probabil recomandabil cel puțin până la vârsta sau vremea când îl vei renega pe Dințos. Dar nu vei putea proceda altfel atunci decât, eventual, plimbându-te în preajmă-i, un pic mai sur, un pic mai scorțos. Și poate, în sine, chiar ceva mai înalt, atât de înalt încât să vezi dincolo de clădirea restaurantului culturii, ori, în sens opus, dincolo de totemul îmbățoșat al altei actuale și canonice ospătării, unde, zice-se, chiar calul lui Ștefan s-a lepădat de lucernă și aprins jeratic, dând-o pe cola și pe cartofi pai, lăsându-și pedestru călărețul de bronz, stingher prin pădure, din zeu degradat semizeu, așteptat de îndată să rupă bilete, sus, la Cetate-n muzeu.