Carte de zidire sufletească

V. Morala vieții de familie

 

2. Neînțeleșii Este un principiu, pornit dintr-o concepție de bicisnic, că trebuie să fii numaidecât înțeles de oamenii cu care trăiești împreună. A fi înțeles e un lux care numai câtorva li-i dat, căci tocmai ceea ce e mai bun și mai adânc e de multe ori neînțeles în viață. Noi nu suntem pe lume spre a fi înțeleși, ci spre a înțelege. Și e mai bine să ne adunăm toate puterile sufletești spre a-i percepe pe alții cum se cuvine, decât să ne supărăm și să ne răzvrătim că trecem neînțeleși prin viață. Adesea noi nu ne înțelegem pe noi înșine: cum ar putea dar să ne înțeleagă alții? De aceea, o fată nu trebuie să se întrebe niciodată: Ce fel de mamă am? ci: Ce fel de fiică sunt? Sunt o fiică adevărată, pun în practică toată smerenia și mărinimia, toată iubirea atotînțelegătoare, evlavia dezinteresată, tactul plin de presimțire ce se cuprinde în ideea de fiică, ori sunt numai un crâmpei, o caricatură de fiică? Cu aceste întrebări începe adevărata neatârnare a unei fete. Și tot astfel, un băiat care își dă deodată seama că în casa părintească nu găsește idealul unui tată nu trebuie să se văicărească, ci să știe că tocmai în aceste împrejurări idealul unui fiu trebuie să strălucească cu atât mai tare. În ceasurile de liniște el caută să se pătrundă de icoana unui adevărat cavaler, a unui fiu care acoperă goliciunea tatălui său și-l respectă așa de mult, încât acesta, fără să-și dea seama, se înalță spre onoarea de care până acum rămăsese departe. Oricum ar fi tatăl, fiul caută să-și facă datoria lui de fiu, căci altfel nu va putea să îndeplinească nicio datorie: se va uita mai întâi în toate părțile să vadă dacă și ceilalți și-o fac pe-a lor, și de aceea nu va ajunge niciodată să și-o îndeplinească pe a lui din adâncul convingerii.