Cernăuți

„O lebădă cântă pe negrele ape” sau Rodul întâlnirilor cu Dumnezeu în iubire

Consemnam cu mulți ani în urmă, într-un târziu de toamnă a anului 2001, despre o enigmatică doamnă a cuvântului artistic, mai precis a cugetărilor lirico-filosofice, protejată de o aură de nepătruns față de cei care țin neapărat să deschidă toate ușile unui suflet captiv poeziei.
 

Mă refeream atunci la primul volum de versuri al poetei Elena Marița („Hotarul de foc”, Ed. „Augusta”, Timișoara, 2001) și la debutul ei editorial cu totul deosebit în peisajul literar din nordul Bucovinei. Doar prima-i carte i-a apărut în zenitul maturității creative, când de mult timp se afirmase ca o prezență vie și o figură proeminentă în lirica nord-bucovineană. Și iată că după mai bine de un deceniu, Elena Marița vine cu „Vistieria tăcerii” (ce titlu sugestiv pentru distanța parcursă de la „Hotarul de foc”!) – o răscolitoare confesiune și mărturisire a bucuriilor născute din suferință. Deși înalță ca valoare supremă tăcerea, se pare că poeta iese din turnul ei de fildeș, adresând cititorului, înainte de a-l aduce la rugul aprins al poeziei, o tulburătoare destăinuire: „În lumina candelei divinei iubiri, credinței și năzuinței sufletul meu îngenuncheat se roagă pentru părinții și copiii mei, pentru soțul mei, nepotul meu, sora mea, pentru prieteni și neprieteni. Dragii mei dragi, îndrăznesc să vă ofer acest buchet de «flori decapitate», această «vistierie» de cuvinte-necuvinte, ecouri mute și abia deslușite umbre. Pretinsele mele poeme incluse în această plachetă (toate inedite) sunt rodul strădaniei de a-mi țese tapiseria unor simțiri-visuri, bucurii și îndurerări…”. Astfel, Elena Marița își deschide sufletul ca pe un templu al Duhului Sfânt, ne ia părtași la întâlnirea ei cu divinitatea, ne înaripează la făurirea unei fărâme în pâinea rotundă a binelui și frumuseții, la purificarea unei minuscule lacrimi în oceanul durerilor. Or, poemele inedite din „Vistieria tăcerii” întrupează rodul întâlnirilor sufletului liric cu Dumnezeu în Iubire, iar sentimentele transpuse în versuri de vibrantă forță artistică exprimă nu numai relația poetului cu divinitatea, ci transfigurează și spiritul cititorului, îl face pe om să simtă reverberația sacrului. Acesta și este mesajul misionar al poeziei creștine, poetul devenind solul unui îndemn înălțător către cititor, mărturisitor al Logosului, al Iubirii, al Luminii, al Bucuriei și Învierii Mântuitorului. Foarte sensibil a surprins aceste suave fremătări din lirica Elenei Marița prefațatorul volumului, Mircea Lutic, autorul florilegiului de poeme „Armindeni cu heruvimi”, distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. Am amintit de acest volum, prin care Mircea Lutic se afirmă ca poet creștin, pentru a-mi argumenta constatarea că nimeni altul din anturajul nostru nu s-ar fi putut apropia cu o pătrundere mai profundă în „tapiseria simțirilor” și în „autodevoratorul sclavajiu”, în rostirea și nerostirea metaforei care simbolizează crezul existențial al ființei poetei: „Lirica Elenei Marița este ecoul estetic al unor tulburătoare experiențe sufletești, trăite până la incandescență, rimate de bucurii și sfâșieri, circumscrise unui permanent zbucium interior, un mod ferice de ctitorie a ființei prin logos…”. „Departe de mine gândul de a ieși învingătoare din acest autodevorator sclavajiu”, se destăinuiește poeta. Însă lectura poemelor, percepute de cititor ca un refugiu al autoarei la reculegere și rugăciune în mănăstirea din sinele ei, ne lasă cu impresia că am comunicat cu o învingătoare. Deși din tăcerea rugăciunii ei străbate ecoul umilinței, ca virtutea cea dintâi și cea mai de trebuință pentru a ne feri de păcate, totuși poeta e o învingătoare: „Ce glorioase bucurii în plânsul meu!”. Pornind de la rădăcina tuturor virtuților, despre care Sf. Grigorie zicea că este umilința, poeta se înalță, se întărește cu iubire, credință și speranță, dar cel mai mult cu virtutea curajului. Or, trebuie să ai mult curaj ca să mărturisești cu sufletul în palmă: „Sâmbure-al morții sădit într-o rană/ Durere-mpletește, durere destramă./ Ca și cum să Te pot vedea/ Mi-aș sfâșia ale vederii lumini,/ Ca și cum să mă apăr de câini/ Le-aș da să-mi mănânce inima mea”. Uluitor și paradoxal se revarsă tăria duhului din suavele rânduri, scrise de o mână transcendentă parcă în aripi de înger, sub dictarea sufletului fascinat de puterea credinței. Într-o lume atât de atașată de material, obsedată de efemerele plăceri trupești, poeta ne dăruiește aurul frământărilor înnobilate de iubirea celestă, amintindu-ne că la început, alături de Cuvânt și în Cuvânt, a fost Iubirea. Ne face să nădăjduim la Mântuire prin suferință și durere, dezvăluind că relația noastră cu Dumnezeu este nu doar în ascensiune, adică omul tinde să ajungă la divinitate, ci și o relație descendentă – Duhul Sfânt pogoară în om. Acest laitmotiv de urcare-coborâre înalță în poemele din „Vistieria tăcerii” o strălucită zidire a deplinătății creștinești, o măreață clădire de vrednicie a spiritului, care devine puternic prin postulatul: „De vrei să fii mare, începe de la lucrul cel mai mic”. Cu „tăcerile” dureros îmbucurătoare, Elena Marița și-a depășit „Hotarul de foc”, trecând acolo unde: „Pe pajiștea inimii/ Pasc turme de miei/ Neliniști în floare./ Ninge lumina ochilor mei/ Îndurerare”. Și deoarece la 21 martie, în lume și la noi acasă, am sărbătorit Ziua Poeziei, și deoarece este lipsită de sens întrebarea „La ce bun poezia?” (precum absurd e să ne întrebăm de se înfloresc crinii sau de ce cântă păsările?), propun cititorilor suceveni câteva poeme de Elena Marița.

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: