Mircea Motrici, libertatea visului…

Fiecare/ are poemul lui/ ascuns în poiana ochilor… mărturisea, într-o limbă română curată ca mierea, Mircea Motrici, pe când îi dăruia cititorului volumul de versuri Parabola stâncii, definitoriu pentru cel ce a fost „bucovineanul curat”, cum îl numea Geo Bogza.

 

Așadar, fiecare își are poemul lui… Cel visat de Mircea Motrici continuă să fie acolo unde veșnicia dă binețe zilei și clipei, acolo unde viața e templu, iar timpul bate clipa răstignirii. Poetul, publicistul – inconfundabilul radiofonist –, omul, Călătorul umplând cu vocea valea largă a cerului, apar, acum, cu chibzuință și dragoste, în pagina restituirilor. Postumitatea îi face binemeritata reverență, redescoperind, printre atâtea întinderi de gânduri, sentimentul românesc al rotundului, pe care Mircea Motrici l-a adus în opera sa, în primul rând printr-un laitmotiv: Bucovina. A inițiat o revistă, „Dulce Bucovină”, un volum din scrisul domniei sale poartă numele „Bucovina, icoană spre cer”, un altul, „Fereastră spre inima Bucovinei”, detaliind vigoarea, taina, jertfa, strigătul și tăcerea acestui tărâm românesc, lume unică prin minunăția ei, pășind atât de demn în ceruri și pe pământ. Bucovina în scrierile lui Mircea Motrici, în versuri sau reportaje, iradiază lumină, fiind trunchi milenar, purtând prin veacuri de istorie sigiliul nemuririi și simbolurile binelui. Mircea Motrici, cântărind binele și răul, spunea: „Să facem în așa fel încât binele să acopere răul”. Așadar, imaginea Bucovinei, fereastra ei de sfințenie, darul anotimpurilor bucovinene îi autentifică exegetului sentimentul rotundului românesc. Cu același sentiment este trăit cântecul obârșiei, al pragurilor de viață sublime, acolo unde, mirific, înălțător, o stea își pregătește zâmbetul. Poetul și publicistul revin, mereu (eterna reîntoarcere!), la Udeștii nașterii. Cu trecerea timpului, mărturisea tot mai mult legătura cu obârșia, ca reîntemeiere a ființei. Obârșia – spunea Sadoveanu – „ne cheamă și ne stăpânește”! Mircea Motrici e stăpânit de genuinul anilor copilăriei, de timpul imperturbabil al fără-de-păcatului cu care măsura de pe Oadeci întinderea satului. Poetul și publicistul reface, aproape în registru psalmic, urcușul (suișul azuriu, ar spune Vasile Voiculescu) spre liniștea pământurilor în care imaginea mamei și a tatălui devine icoană a timpului. Apoi, continuă Mircea Motrici să ilustreze sentimentul rotundului românesc prin datele de autenticitate ale valorilor culturii și spiritualității bucovinene, înveșmântate în daruri voievodale, în vrednicie și indestructibilitate românească. Astfel, cartea „Ion Irimescu în împărăția eterului” este scrisă cu litera veridicității, a superlativului absolut în care s-a împlinit biografia artistului. A îngrijit, cu răspunderea intelectualului de finețe, Colecția Restituiri – Dionisie Udișteanu, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist. A crezut în puterea cuvântului, în demnitatea lui, în sfințenia îndrăznelii lui care, cum scria Monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, „dăltuiește spiritul” . I-am ascultat de atâtea ori cuvântul, și pătrunzător, și melodios, încărcat în idee și firesc, în nevoia de a-i deschide ascultătorului radio cale dreaptă, neînșelătoare, spre spectacolul lumii. Îl simt atât de aproape pe Mircea Motrici, prin crezul lui jurnalistic, în care mă regăsesc. Avea temeinicie, inspirație, naturalețe, avea fler și avea un lucru mai rar întâlnit la reporterul-radio: o sensibilitate poetică numai a lui, care îi dădea farmec textului radiofonic. În biografia de radiofonist a ilustrat definiția pe care George Călinescu o dădea reporterului, cel care în mintea destinatarului transmite o idee și în sufletul lui, în același timp, un sentiment. Își simțea misiunea! O transmitea mai ales prin reportaj, genul publicistic predilect, dar și în pagini de jurnal despre ce înseamnă să cunoști oameni și destine, ce înseamnă să călătorești fără de sfârșit prin publicistica radio, să descoperi rosturi și înțelesuri sub veghe divină. Scria Mircea Motrici:„așa a vrut Dumnezeu, așa a fost rânduiala bunului Dumnezeu să ajung reporter”; exeget al Bucovinei. „Să te naști în Bucovina!” – exclama Mircea Motrici, „să crești pentru Bucovina”, „să fii pentru Bucovina…”, simțindu-i cu îndârjire forța istorică, umanitatea, fascinația clipei: Cred în forța omeniei, în discernământ, pentru ca lumea să fie ca lumea. Omenia poate îmblânzi intențiile păgâne, mărturisea Mircea Motrici, în pagini de jurnal, al căror motto pot fi cuvintele: „Dacă aș închide ochii și aș întinde mâinile, aș simți că îi ating pe mulți cu aripile sufletului”; e vorba de cei pe care i-a cunoscut, despre care a vorbit și care rămân în memoria lui ca permanențe. Sunt oameni care trăiesc la întâmplare – scria Ernest Bernea în „Crist și condiția umană” – și alții care cercetează să descopere sâmburele de lumină care întreține lumea și viața. Aceștia din urmă au privirea cuprinzătoare și pasul sigur; călători prin vremuri, ei străbat încrezători minunata operă a creației dăruită nouă de Dumnezeu. Mircea Motrici a avut privirea cuprinzătoare și pasul sigur, arzând pe altare de priviri; în timp ce ecoul amintirii a rămas pe un vârf de gând ce atinge visul. Prof. dr. VALENTIN MARICA, senior-editor Radio România Târgu-Mureș