Protopopiatul Suceava I

„Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați !”

Chemarea Mântuitorului din titlu (Matei XI, 28) deschide o mare speranță „celor care cred” (Ioan I, 12; Galateni III, 22), în ciuda dificultăților prin care trec, fără voia lor, chiar dacă deseori sunt apăsătoare, descurajante și fără perspectiva de a ieși cumva din ele. Tabloul clasic în care se cuprinde chemarea este descris în episodul „umblării pe mare și afundarea lui Petru” (Matei XIV, 26-31) care circumscrie starea sufletească proprie până la cel mai mic amănunt: sufocantă, lipsită de perspectivă și descurajatoare. Starea aceasta provoacă pe om să-și evalueze șansele supraviețuirii. Este ceva înfricoșător să ai în față pericolul, să știi că nu poți controla clipa următoare, să rămâi fără soluții. Cine te poate salva din ghearele acestea? Către cine îți îndrepți speranța și privirea? Către un sistem etic?
 

Da’ de unde! Nimeni nu te mai vede atunci și ai dovada palpabilă că „toate teoriile sunt reci” (Pr. Ilie Deleanu, „Teo-fil și Teo-log”, în „Revista Bisericească” nr. 1, Aprilie 1920, pg. 2), că privirea înlăcrimată se îndreaptă spre Singurul salvator ce stă cu brațele deschise și-ți spune: „Vino la Mine, că ești ostenit și împovărat!” Care sistem etic poate înlocui această chemare? Niciunul. Și știți de ce? Pentru că niciunul nu are soluții practice și, dacă inventează ceva pe post de soluții, acestea te duc nicăieri și din nicăieri în neființă, or acestea adâncesc o stare deja apăsătoare. Este ceva asemănător cu un tablou care prezintă în prim-plan o prăpastie pe buza căreia ai ajuns și sistemul etic non-religios îți mai dă un brânci ca să cazi mai repede, după care se laudă că a făcut tot posibilul ca să fii salvat, dar fără să-ți întindă mâna în mod real, așa cum a făcut Mântuitorul cu Petru. A făcut-o, dar apoi l-a mustrat întrebându-l: „De ce te-ai îndoit, puțin credinciosule?” (Matei XIV, 31) Încerc să înțeleg un lucru: de ce trebuie să trăiești o experiență tristă ca „să-ți vii în fire” și de ce nu-ți însușești experiența altora? De ce trebuie să vezi cum valurile înfricoșătoare ale mării vieții te cuprind ca într-un tablou de Aivazovski și nu întinzi mâna către Cel care-ți aduce liniștea strigând: „Doamne, scapă-mă?” Avem atâtea exemple de oameni care-și află liniștea după ce au trecut prin experiențe limită, cauzate de boli incurabile, după ce au primit vindecarea pe care medicii nu și-o pot explica, încât ar trebui să înțelegem cuvântul Mântuitorului: „Iată, te-ai făcut sănătos, de-acum să nu mai greșești!” (Ioan V, 14) Da, așa cum a uitat Petru cuvântul prin care „s-a legat cu jurământ că nu-L va părăsi pe Domnul la ceas de cumpănă” (Matei XXVI, 35), la fel fac unii, care după o așa experiență o iau de la capăt și-I fac în ciudă, întorcându-se iarăși pe buza prăpastiei ca să-și aștepte brânciul! În fața unei astfel de situații, Mântuitorul, deși-l știe pe cel ce-I face în ciudă că se apropie, trece peste toate și zice: „Sculați-vă să mergem, că iată s-a apropiat cel ce M-a vândut,” apoi devine Personajul principal al unui nou tablou în care grădina Ghetsimani este înlocuită cu „gura de rai” mioritică, unde românii aud atât de des „cântatul cocoșului” ca semn al lepădării și zic: Iar s-a mai lepădat unul! Deprimant și josnic apare gestul de a te smulge conștient din „brațele părintești” întinse cu dragoste pentru o mângâiere de care nu prea avem bucuria din partea altora. Când Domnul zice: Veniți la Mine, îndată se deschide perspectiva bucuriei nemărginite pentru cel ce caută căldura părintească de la care s-a desprins pentru nu știu ce toană. Când zice: Eu vă voi odihni pe voi, îndată simți că atmosfera părintească te cuprinde de parcă n-ai fi fost plecat niciodată. Dar pe cât de înălțător și luminos este momentul în care apuci mâna întinsă de Domnul, pe atât de opozant se prefigurează o nouă ruptură în favoarea întoarcerii la metehnele și apucăturile de odinioară, prima poruncă uitată fiind: „De acum să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie ceva și mai rău!” (Ioan V, 14). Recent a apărut știrea că boala cuiva a recidivat pentru că a călcat această poruncă după ce-i fusese dat să se vindece de o boală grea. Vindecarea îi adusese o stare de mare bucurie, o bucurie care „a ridicat-o până-ntr-al nouălea cer”, însă o bucurie care a orbit-o ca să nu vadă de unde a venit vindecarea și care i-a astupat urechile ca să nu mai audă porunca și s-a prăbușit. De unde-i va mai veni ajutorul de această dată? Potrivit credinței noastre, „ajutorul vine de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul” (Ps. CXXIII, 8), dar El „a fost trimis la plimbare” îndată ce a trăit bucuria vindecării celei dintâi, și acum ce va face? Va mai auzi îndemnul Mântuitorului: „De câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui”? Va mai înțelege mesajul apostolesc: „Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui”? (Iacov V, 15). Va mai vedea mâna întinsă și va mai pricepe mustrarea: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit” din tabloul „lepădării lui Petru”? Iată motivația pentru care am pus titlul acestor gânduri, dar aș vrea ca gândurile mele să fie și gândurile voastre, prea-onoraților cititori, pentru a avea câștig duhovnicesc împreună, mai cu seamă în perioadele speciale din an în care postul – ca regim medical al vieții duhovnicești, favorizează apropierea de Dumnezeu și revitalizează morala creștină. Trăim împreună prima parte a Postului mare, perioadă în care „ne-am angajat la o adevărată trăire duhovnicească” printr-o întoarcere lăuntrică spre cercetare atentă ca să ne luăm seama „de cele ce am făcut în viață”. E un timp în care pașii celor mai mulți se îndreaptă spre Biserică pentru a se curăți de păcatele cele de voie și cele fără de voie, dar trebuie să o facă cu responsabilitatea asumată că orice gând ascuns va fi pedepsit îndoit. Numai că în acest drum își așază diavolul ucenicii pentru a pune piedici: – Zgândărește mândria și zice: Ce-ți trebuie ție duhovnic? Fii serios, ești om în toată firea, chiar crezi că poate ceva? Da’ dacă-ți povestește ceea ce tu mărturisești și altora făcându-te de ocară? Cum „vei mai scoate capul în lume atunci?” – Dă impresia că spovedania este un act intolerabil îndreptat împotriva libertății voinței și zice: Da’ nu ești tu liber să faci ce vrei cu viața ta? De ce trebuie să dai socoteală cuiva pentru plăcerile tale, pentru orientările care țin de viața ta privată ? – Trezește sentimentul rușinii pe care până atunci nici nu l-ai luat în seamă și zice: Cum să spui duhovnicului păcatele tale și să audă cele mai intime fapte ale tale? Când te vei întâlni cu el în alte împrejurări nu-ți „va crăpa obrazul de rușine?”. În felul acesta actul responsabil al spovedaniei și scaunul duhovnicului sunt brutal compromise, astfel încât unii se întorc din drum, alții păstrează păcatele cele mai grele în suflet, acestea îndoit apasă, iar în final trupul își pierde vigoarea și cade bolnav „din te miri ce,” cum spune o vorbă românească. Acum intervine glasul conștiinței și spune după cuvântul Triodului – cartea Bisericii pentru perioada Postului mare: „Suflete, scoală-te, pentru ce dormi? Nu vezi că sfârșitul se apropie?” Aceasta este mâna întinsă de Domnul celui care nu are puterea să treacă peste piedicile puse de cel viclean, de cel ce nu mai ia demult chipul șarpelui, ci pe cel diafan al unei pseudo-inteligențe sau al unor ochi pătrunzători care-și aruncă privirea dintr-un chip plăcut împodobit cu plete blonde, negre, brune sau chiar verzi, precum vedem pe ecranele televizoarelor. „Acest război nevăzut” îl duce Biserica astăzi. De altfel, Ea în toate timpurile s-a situat în limitele cuvântului spus de Mântuitorul înainte de a fi prins și dus la judecată: „Sculați-vă să mergem, că iată s-a apropiat cel ce M-a vândut!” Ea nu socotește pericolul ca pe o piedică pusă în calea misiunii și urmează întrutotul pe Stăpânul său, dar o face sub atenționarea: „Dacă pe Mine M-au prigonit și pe voi vă vor prigoni” (Ioan XV, 20), adică este conștientă de atacurile care vin „de la lume, de la trup și de la diavol”, așa cum o mărturisește în rugăciunile sale. Un japonez (Haruki Murakami) a cuprins această lucrare a Bisericii, care-L urmează pe Mântuitorul, într-un cuvânt de adevărată înțelepciune, zicând: „Durerea este inevitabilă, suferința este opțională”, dar oamenii din zilele noastre se opresc doar asupra „opționalului” și fug de suferință, crezând că-i la alegere. Ce poți spune despre această alegere decât că este o lepădare de responsabilitate față de un comportament jenant în raport cu morala? Gala Galaction, într-o scrisoare de răspuns adresată unui tânăr, care a plecat din Ortodoxie în perioada interbelică acuzând că slujbele ei sunt prea lungi, i-a spus: „Dacă cuvântul roagă-te nu-ți place, atunci să știi că de cuvântul suferă nu vei scăpa niciodată pentru că nu-i opțional.” Tânărul se stabilise în Elveția și „găsise” acolo „cornul abundenței creștine” deschis, avea pe ales cui, cum și la care credință să se afilieze, pentru a nu se obosi prea mult cu rugăciunea, dar suferea după țara lui și cred eu că suferea după Biserica din care plecase, altfel nu văd motivul pentru care ținea încă legătura cu cel ce-i fusese cândva duhovnic. O vorbă românească spune că „pentru orice suiș este și un coborâș.” Cum de a ajuns românul nostru la această vorbă dacă nu din experiența pe care a trăit-o? A văzut el că înălțarea și căderea sunt gemene cu suirea și coborârea, dar a înțeles numai atunci când „i-a ajuns cuțitul la os” și după aceea a devenit înțelept. Când Mântuitorul a zis: „Te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești”, de fapt noi trebuie să înțelegem, ca în oglindă: „Te-ai mândrit, de acum să te smerești” sau tot cum spune zicala: „Te-ai lovit cu capul de sus, de acum ai să vezi mult mai ușor pragul de jos!” Ei bine, în relația cu Dumnezeu și Biserica oamenii uită rostul lor, datoriile lor spirituale și cu toată forța se alătură lui Iuda, vând și fac sperjur într-o veselie, crezând că se legitimează ca filosofi cu experiența vieții pe care o împărtășesc altora. Despre aceștia spune Mântuitorul: „S-a apropiat cel ce Mă vinde!” Unul ca acesta îl pălmuiește cu batjocură și-I zice: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, proorocește și spune cine Te-a lovit?” (Luca XXII, 64). Cât de des se repetă ultragiul? Păi, de câte ori apare rostit cuvântul biserică, preot, duhovnic, liturghie, sobor și altele asemenea, pornește hula și batjocura, Iuda își arată chipul hidos de vânzător și îndată vin aplauzele de apreciere. Ce apreciază de fapt? Trădarea, adică cel mai josnic sentiment de care trebuie să fugi „ca dracul de tămâie!” Ceea ce îmi este peste putință a înțelege se transformă în paradox: Pe de o parte, insultele, jignirile, injuriile și toate vorbele nepotrivite adresate oamenilor – mai cu seamă celor suspuși, sunt sancționate drastic prin legile statului cu titlul de „les majestate” sau dacă acestea sunt eludate atunci sar ziariștii cu gura și fac acest serviciu, dar – pe de altă parte, când este vorba de majestatea lui Dumnezeu, totul e ok și într-o veselie urlă fârtații din toți rărunchii și se întrec unii cu alții care reușește să spună mai multe, mai grele și mai urâte ofense. Din acest comportament de joasă speță vedem că unii oameni s-au dezbrăcat cu totul de chipul lui Dumnezeu, au renunțat la darul Duhului Sfânt și s-au acoperit cu mantia anonimatului ca să nu fie cunoscuți de ceilalți, pentru a se aduna cohorte, cohorte în spatele celor ce ies în față și cu aroganță își expun „valorile” gândirii lor. Pentru unii ca aceștia redau în graiul vremii cuvântul Sf. Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu care și pun capăt acestor gânduri: „Pentr’aceea, de n-ai Duhul Svânt, pre Dumnedzău n-ai. Și de n-ai pre Dumnedzău, nemică n-ai. Că fără de Dânsul nemică nu ești și n-ai nemică, că nice un bine nu poți să faci. Dumnedzău iaste izvor vieții de veci, iară tu de n-ai pre Dumnedzău, viață de veci n-ai… Și de’acii fără de Dumnedzău ești ca o odrasle tăiată de la toată mila Lui și uscată și focului de veci gătată!” Pr. IONEL FILON

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: