DR. FR. W. FOESTER „Îndrumarea vieții“

Carte de zidire sufletească

III. Purtarea față de oameni
 

1. A ști prin compasiune În viața marilor sfinți ai Bisericii creștine, găsim povestiri cu acei sfinți care, într-un moment de mare absorbire în patimile Mântuitorului, au hotărât să urmeze drumul muceniciei. Pe trupul lor aveau să primească răni pentru Hristos. Aici nu ne atingem de explicațiile naturale sau supranaturale ce se dau asupra cauzelor acestor hotărâri. Pe noi ne privește numai adâncul înțeles al acestor fapte, prin care proslăvim acea iubire nețărmurit de mare, așa cum se naște numai în naturile cu totul rare și puternice. Ele până într-atâta se contopesc cu obiectul adorației lor și se pierd în el, încât nu dau atenție rănilor care încep să sângereze pe trupul lor. Cât de rară e pe lumea aceasta o iubire așa de mare! Câți oameni sunt așa de ocupați cu rănile lor, reale sau închipuite, încât la rănile altora se uită doar de curiozitate; iar pentru un interes adevărat nu sunt câtuși de puțin în stare. Câți apoi nici nu vor să se uite la rănile groaznice ce viața le produce în juru-le, deoarece atare privire a laturii întunecate a vieții ar putea să le strice bucuria și să le zguduie nervii. Cât de puțini sunt oamenii care pot să asculte pe altul din toată inima! Ce puțin serioase sunt adesea întrebările despre sănătate! Cine răspunde cu de-amănuntul la ele va surprinde în ochii întrebătorului acea căutătură plictisită și într-aiurea, care-ți spune foarte limpede: – Ce-mi pasă mie de soarta ta? Mi-s destule ale mele. Nu știi că întrebarea mea e numai o formă de politețe? Un rege îl întreabă odată pe un învățat, străin de ale lumii, de starea soției sale bolnave: – Ah, Măria Ta, începu cel întrebat, biata femeie de-acum câteva săptămâni a… – Fără amănunte, te rog, îl întrerupse regele. Cine nu vrea să alerge în viață după iluzii să aibă pururi în gând răspunsul acesta. Nu l-a dat numai un rege; îl găsești pe buzele multora, dacă iei în serios întrebările sincere. De aceea spune Goethe: Omul să se bizuie numai pe sine, iar în altă parte harpistul se tânguie: Fiecare trăiește, fiecare iubește: lasă-l cu necazurile lui. Binele și răul sunt, deopotrivă, șfichiuite de goana înfrigurată a vieții, a voinței și a simțămintelor fiecăruia; un interes adevărat pentru aproapele nostru trăiește numai în câțiva aleși, rari de tot. Un suflet simțitor, care este în stare să pătrundă în semenii săi, să sufere de durerile lor ascunse, să se coboare în toate slăbiciunile lor, care le știe toată singurătatea și trăiește împreună cu ei spaima lor personală, atât de viață, cât și de moarte – ce apropiere miraculoasă de milostivirea divină, ce mângâiere și ce sărbătoare! În Isaia se spune că Mesia știe, cu cei osteniți, să vorbească la timpul potrivit. Nu este alt semn mai mișcător despre o iubire atotștiutoare. Nimic nu e mai rar, chiar la oameni foarte miloși, decât să știe, cu cei osteniți, să vorbească sau să tacă la timp. Omul zdravăn nu poate intra în sufletul celui vlăguit; până și bolnavul abia vindecat uită, în focul noii sale vieți, ce este oboseala. Cei mai mulți îngrijitori sau îngrijitoare, până și cele mai blânde și dezinteresate, nu știu mila adevărată care nu vrea mulțumire sau răspuns, nu știu bunătatea care liniștește pe suferind; asemenea îngrijitori sunt încă în zona acelei bunătăți care caută camaraderia și pornește din camaraderie. La urmă de tot, vine un om care știe să tacă fără nicio pretenție, a cărui prezență îmbie la tăcere, ale cărui cuvinte deșteaptă gânduri care sting orice dușmănie; el ascultă păsurile tuturor cu o liniște părintească; el știe, cu cel ostenit, să vorbească la timp. De unde vin acești oameni? Din împărăția harului și a acelor suferințe grele care pun pe om în fața unei alegeri: ori să se prăbușească, ori să urce pe un pisc deasupra egoismului. – Dumneata știi ce-i în inima unui bolnav, spuse un salahor, suferind de gută, stăpânei moșiei, care venise să-l vadă. Aceasta e lauda cea mai înaltă și mai rară ce se poate adresa unui om sănătos. Iar cine vrea să afle ce este educația integrală, aceluia i se poate spune numai atât: Să știi ce-i în inima unui bolnav. A ști din compasiune este de o mie de ori mai mult decât a ști din cărți. Arta de a te coborî în sufletul bolnavului este numai o latură a compasiunii. O îngrijire cu smerenie și participare a unui bolnav este numai prima treaptă spre acea înaltă lepădare de sine care-l desprinde pe om din mărginirea vieții sale proprii și-l înalță până la priveliștea întregii existențe. Ce oarbă este adeseori judecata noastră asupra oamenilor! Câte suferințe și dezamăgiri se ascund, uneori, îndărătul unui caracter respingător; câte umilințe îndărătul îngâmfării; câtă deznădejde îndărătul ușurătății; câtă singurătate lăuntrică îndărătul lăcomiei! Ce rar știu oamenii norocoși și talentați să pătrundă în sufletul celor înapoiați, celor disprețuiți și părăsiți! Cât de nedelicat ne purtăm de obicei cu subalternii. Fericit este cel căruia i se poate spune: Dumneata știi ce-i în inima unui subaltern! Acum însă veți întreba: tactul și iubirea sunt un dar sau poți să ajungi, printr-o voință serioasă, dintr-un suflet mărginit, un suflet înțelegător? De bună seamă și dorința aceasta-i deja un semn că este o alegere lăuntrică ce așteaptă să fie trezită și dezvoltată. Trebuie doar ca toate puterile sufletești, pe care le-ai întrebuințat până acum pentru lucruri colaterale și trecătoare, să le îndrepți de aici încolo spre acea purtare de grijă mai înaltă, din care se hrănește orice iubire adevărată. După cum am pierdut știința omului sălbatic de a recunoaște după un pai stâlcit urmele celui ce a trecut pe acolo, tot așa, lăsăm în părăsire capacitatea de a înțelege, prin mici semne exterioare, starea lăuntrică a aproapelui nostru, ba nici nu ne pierdem vremea să ne închipuim toată situația lui, spre a-l mângâia și a-l ajuta. Să luăm seama, bunăoară, câte lucruri uităm în îngrijirea bolnavilor. Te duci la un bolnav, dar nu ai ochi pentru epuizarea lui; sau nu știi că bolnavul numără până și minutele și că este esențială cea mai strașnică punctualitate cu el. Cât de conștiincios trebuie să-ți ții față de dânsul și cea mai mică făgăduială! Câtă însemnătate are rânduiala cea mai desăvârșită, deoarece dezordinea îl supără cu atât mai mult cu cât dânsul nu e în stare să dea o mână de ajutor; cât de importante sunt curățenia, dragostea și lumina, în orânduirea camerei, în aducerea bucatelor și în înfățișarea exterioară a celor ce-l îngrijesc! Când omul suferă de imperfecțiunea și slăbiciunea materiei, ar trebui ca din afară să-i opunem, spre încurajare, puterea noastră de a însufleți și a spiritualiza cele materiale. O îngrijire lipsită de curățenie, de rânduială, de punctualitate și de dragoste insuflă bolnavului ideea dezastrului și prăbușirii și-i confirmă, pe toate planurile, superioritatea descurajantă a materiei. După aceea, uităm cât de simțitor este un suferind la orice cuvânt, cât de tare este afectat de nerăbdarea sau de nervozitatea îngrijitorilor lui și cu câtă delicatețe trebuie să ne potrivim felul convorbirii după personalitatea lui. Și multe alte lucruri, care țin de tact. Dar tactul poți să-l înveți mai ales dacă ai aplecare spre iubire. E vorba să-ți închipui întreaga situație a altuia, să-ți exerciți simțul pipăitului față de viața și suferințele altora, suferințe în fața cărora stăm adesea, cu toată curiozitatea și priceperea noastră, tot așa de nepăsători ca niște surdo-muți față de o lume întreagă de armonii. Dacă ne obișnuim să ne interesăm aievea nu numai de bolnavi, ci de orice om cu care soarta ne pune față în față, nu numai că vom gusta binecuvântarea hărăzită unei vieți pașnice, dar vom mai afla că acea libertate lăuntrică, după care toți râvnim în ceasurile noastre senine, este sortită numai aceluia care s-a eliberat de eul său: Acolo unde se trezește iubirea, eul, tiranul cel posomorât, moare. Orice exercițiu de sensibilitate nu este numai o sarcină a educației femeii; aceasta este tot atât de necesară și bărbatului, ba încă lui și mai mult, deoarece toată energia lui activă și creatoare dă rezultate învălmășite, dacă-i lipsește meșteșugul înalt de a se coborî în sufletul semenilor săi. Iar educația simțământului nu slăbește adevărata bărbăție; dimpotrivă, după cum bărbatul puternic este atras de femeia puternică, tot așa idealul unei iubiri care se dăruiește trebuie să aibă mare farmec tocmai pentru o fire puternică. Puterea și ajutorarea sunt nedespărțite, după cum idealul cavalerismului a cerut, de când lumea, îmbinarea bărbăției adevărate cu spiritul unei duioșii etern feminine.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: