Părintele Juncu

– fragmente –

 

Aiud, Celularul Nou, celula 154, anul 1950, ziua de Florii. Întinși pe jos, pe o rogojină și jumătate, stăteam șapte inși, înfofoliți cu tot ce aveam de îmbrăcat pentru că și aerul, și zidurile temniței erau reci. Primul de la ușă era maiorul Nicolae Nițescu, condamnat la muncă silnică pe viață, căzut cu lotul de partizani al maiorului Dabija, de la Muntele Mare. Nu mult după cele întâmplate în această povestire, a fost luat din celulă și nimeni, niciodată, nu a mai auzit de el. Mai târziu, s-a zvonit că mai mulți deținuți au fost scoși din închisori și împușcați, drept represalii pentru condamnarea și executarea soților Rosenberg, savanți americani, cei care trădaseră secretele bombei atomice rușilor. După dispariția maiorului, au mai dispărut doi din lot, un economist, Angheluță, și un tânăr, Moldovanu. Nici despre acești doi nu s-a mai auzit nimic. Al doilea, de la ușă, eram eu, urmat de profesorul Vasile Hudici, pictor și profesor la Facultatea de Arte Frumoase din Iași. Noaptea, ca să ne putem încălzi, ne-am pus, pe din două, hainele și o pătură cu profesorul. El avea un palton mare, iar eu o scurtă. Am făcut două găici, cu doi nasturi, legam paltonul de scurtă și ne înveleam. Scurta, fiind mai mică, o puneam la picioare, paltonul ajungea să ne învelim umerii, iar pătura o puneam jos, pe rogojină. Urma doctorul Vasile Cârdei, originar din Bilca Rădăuților, apoi Părintele Juncu și cu învățătorul Țiței, amândoi din Roman, și, la peretele dinspre geam, Ion Sărăcuțu, elev din Bacău. (…) Odată cu venirea primăverii, speranțele noastre prindeau timide aripi. Poate ne vor scoate undeva, la muncă, poate se va termina, odată, cu regimul acesta de exterminare. Trebuie să se întâmple ceva. Omenirea aceasta nu poate sta nepăsătoare, să asiste la asasinarea noastră. Au condamnat și condamnă crimele naziste, dar de crimele comuniste, care sunt de mii de ori mai numeroase și comise cu un sadism cum, până acum, omenirea nu a mai cunoscut, nu vrea să știe nimeni? Oare noi nu suntem oameni? În ce iad am intrat, cărui diavol ne-a vândut apusul, că ne stingem fără să mai avem vreo speranță și toate orizonturile ni s-au închis? În ce eclipsă a intrat spiritul lumii? Cam astfel gândeam și făceam fel de fel de presupuneri. În fiecare dimineață, prin fața celularului trecea căruța cu morți (droaga). O cunoșteam după sunet și ne ridicam, la geam, să numărăm sicriele. Rar când era unul singur. De obicei, număram patru, cinci sicrie; am numărat și zece, cinsprezece; morți care erau duși într-o râpă, la Trei Plopi, în gropi comune. Și, astfel, priveam neputincioși la convoiul unui lung șir de cadavre, care treceau spre locuri unde „nu este nici întristare, nici suspin”, iar noi, ca niște animale ținute în cuști, așteptam să fim sacrificați, ca pe altarul unui templu păgân, iar barca bătrânului Charon să ne treacă Stixul, despărțindu-ne de o lume absurdă. Fiind o sărbătoare atât de mare, o tăcere solemnă plutea peste durerile și amintirile noastre. Parcă ne închisesem într-o carapace, în care, acum, era lumină; chipuri dragi și senine, Iisus intrând biruitor în Ierusalim: „Osana, fiul lui David!”. Cu o voce timidă, cerând parcă iertare că ne alungă vedeniile scumpe, părintele Juncu ne întrebă: – Nu ați dori să facem o mică slujbă pentru Duminica Floriilor și, dacă sunteți de acord, să ne împărtășim? Surpriza a fost mare și entuziasmul la fel. Cine se putea gândi la împărtășanie, în neagra temniță a Aiudului, sub un regim satanic, când orice manifestare religioasă era reprimată brutal? Părintele Juncu părea un om obișnuit. Nu făcea caz de știința lui teologică, dar era bine pus la punct cu orice problemă. Explica, în puține cuvinte, pe înțelesul tuturor, și, totdeauna, la obiect. Avea un suflet curat, sincer și sănătos, așa cum l-au crescut părinții lui, de la țară, și își trăia convingerile cu toată inima. A urmat un ritual simplu, mai mult șoptit, dar trăit cu mare intensitate. Spovedania s-a făcut în comun, apoi părintele și-a descusut haina, acolo unde erau ascunse câteva fărmituri de pâine, care, cândva, au fost îmbibate în vin. – După ce au venit comuniștii, mai mulți preoți, care eram mai apropiați, ne-am hotărât să avem asupra noastră, ascunse, Sfintele Taine, pentru cazul în care vom fi arestați. Și, astăzi, prevederile noastre au fost răsplătite. Totul s-a terminat cu bine și nu am fost surprinși de ochiul vigilent care pândea la vizetă. Ne-am reluat locurile și „o lumină lină” a coborât peste noi, o pace și o împăcare ne mângâiau sufletele, și gânduri tainice, cu lacrimi reținute, se amestecau cu soarele altor Florii. Deodată, un zgomot aspru și rău, care ne provoca o senzație de durere, când se mânuiau cheile și zăvorul, ne trezește la cruda realitate. Șeful secției, Viorel (era singurul nume ce-l știam), apare la ușă, urmat de alt gardian: – Ce i-ai dat, bă, celui de lângă tine?, răcnește la învățătorul Țiței. – Ce să-i dau, domnule sergent major? Nu am nimic. Dar, fără să mai aștepte vreo explicație, Viorel ne ia, pe rând, la palme, pumni în cap, lovituri cu cizmele și înjurături. Celălalt gardian privea din ușă și se amuza. După ce „ne-a aranjat” pe toți, a închis ușa, tot așa de repede. Pași de cizme și râsete se pierdeau pe palier. Obișnuiau, în special de sărbători, să ne facă asemenea „bucurii”, iar, uneori, se lăsa cu bătăi serioase și cu izolări. Ne-am întins, iarăși, pe dușumea, revoltați în ultimul hal. Sfărâmată, lumina din sufletul nostru și-a ascuns cioburile în cine știe ce ungher. După clipele sfinte și duioase trăite mai înainte, furia de acum ne-a întunecat mințile. Eram ca niște îngeri căzuți în adâncurile beznelor. Atunci, părintele Juncu, care ne citise sufletele întunecate de mânie, a intervenit și, în câteva cuvinte simțite, ne-a dezgolit slăbiciunea și neputința: – Oare Iisus, când a fost pălmuit, a blestemat? Când a fost biciuit, a anatemizat? Când a fost răstignit, s-a revoltat? De ce să ne afundăm în bezna urii, când ne-am împărtășit cu trupul și sângele Lui și când trebuie să fim una cu El? Să rămânem, frații mei, îngenunchiați, la picioarele crucii, păstrând, în inimile noastre, doar dragostea. Un mic efort, haideți, dragii mei, doar un mic efort, împreună, să ne unim și să lepădăm din suflete orice otravă! Gândurile noastre să fie lumină și Iisus ne va cuprinde în brațele Sale. Viorel nu a mai apărut pe etaj, nici a doua zi, nici a treia. În locul lui, am fost blagosloviți cu un alt gardian, și mai scârbos, vestitul Căldăraru. Cine a trecut prin Aiud nu se poate să nu fi auzit de el. Mergând la closet, cu tineta, și întrebând, în fugă, pe un planton, ce-i cu Viorel de n-a mai apărut, mi-a șoptit că a murit; a fost călcat de un camion. Reîntors în celulă și împărtășind vestea și celorlalți, s-a lăsat o tăcerea grea. E foarte dificil să spun ce am simțit atunci. În niciun caz satisfacție, ci doar așa, un amestec de amărăciune și nimicnicie. Cel mai afectat dintre noi a fost părintele: – Oare nu am zis, nu am gândit ceva rău pentru omul acesta? Părintele Juncu a stat tăcut și concentrat câteva ore. Nu a îndrăznit să-l tulbure nimeni. Eram convinși că se roagă pentru sufletul celui răposat. Peste câteva zile, când aproape uitasem incidentul, cu ocazia unei rugăciuni în comun, părintele ne-a cerut să ne rugăm și să pomenim și numele celui care ne-a pălmuit, în ziua de Florii. Am simțit o ușurare cu toții și am făcut-o, din toată inima, ca un fel de ispășire pentru căderea noastră de atunci. Eram în Săptămâna Mare și doream să întâmpinam Paștele Domnului așa cum se cuvine. DUMITRU ONIGA, fost deținut politic, consilier parohial (din volumul „Urme, lacrimi, sânge, morminte”)