„În Bucovina, odinioară, Dumnezeu umbla desculț”

> IUSTIN MELINTE, polițist de frontieră, autorul unor cărți de poezie și proză, dorește să reînființeze teatrul de amatori la Rădăuți. Despre aceasta și despre pasiunea pentru cuvântul tipărit ne vorbește în stil propriu în interviul de față.
 

– Cum se împacă asprimea meseriei pe care o ai cu fragilitatea poeziei? – Am fost întrebat deseori cum se împacă munca pe care o desfășor, cea de polițist de frontieră, cu versul, cu așezarea cuvântului la locul lui, în matca-i, folosindu-mă de pană și de suflet. Nu e mai puțin adevărat că uneori, când cobor din ,,munții mei” cum îmi place a-i spune zonei unde îmi desfășor activitatea, la Sectorul Poliției de Frontieră Izvoarele Sucevei, obosit fiind, îmi spun că voi dormi trei zile și trei nopți însă sufletul se pare că e neobosit și-mi forțează mâna să mai scriu o frază, un vers care mă liniștește, înseninându-mi privirea. Copil fiind, mă opream câteodată, trezindu-mă că admir natura, în toate cele anotimpuri trecute-n calendar. Admiram ploaia în după-amiezile de vară și eram extaziat când lacrimile calde ale cerului îmi spălau obrajii, privirea. Mai târziu, crescând și deprinzându-mă cu tocul, acel toc căruia i se atașa o peniță ce o înmuiam într-o călimară, am început să-mi aștern pe hârtie gândurile, trăirile fără însă a le arăta cuiva. Mereu mi-a plăcut să ating, cu sufletul, cuvântul. Să-l înnobilez cu zâmbetul inimii înainte de a-l trimite în eter. Aș fi putut să fiu miner, marinar, fermier sau mai știu eu ce altceva, dar sunt sigur că la fel cuvântul mi-ar fi fost frate, părinte, prieten. Faptul că sunt polițist de frontieră, iată, în luna aprilie se vor împlini douăzeci și trei de ani de când îmbrac haina statului, faptul că datorită misiunilor pășesc pe lângă borna țării, pe sub pleoapa brazilor, atins pe tălpi de cristalinele izvoare, fie ger, caniculă ori vânturi năprasnice, eu consider acest fapt a fi un privilegiu oferit mie de Creator. Mă prezint ca un norocos, din acest punct de vedere și, da, pot afirma fără teama de a greși că poezia se împacă foarte bine cu munca pe care o desfășor. – Te-ai întors în Rădăuți după un popas de trei ani la Iași. Acum (la vârsta de 45 de ani) cum ai caracteriza viața din Rădăuți în comparație cu cea trăită în vechiul târg al Ieșilor? – Da, vreme de trei ani m-am mutat trupește pe una din colinele Iașului. Spun trupește, căci în timp s-a dovedit că sufletul nu m-a urmat (câine credincios) ci s-a încăpățânat ca o felină să rămână ancorat aici, în Bucovina dragă, cântată de mine fără plată, oriunde. Trebuie să recunosc că, iertată-mi fie sinceritatea, am avut alte așteptări de la „dulcele târg al Ieșilor”. Cu inima deschisă am încercat să fiu același, să zâmbesc fiecărei dimineți, să pășesc în multele, minunatele muzee, biblioteci și locuri deosebite pe care Iașul cu onoare și mândrie le deține însă ceva nu era pe placul meu. Mă împiedicam de mine și nu mă regăseam pe nicăieri. Sufletul meu nu era cu mine, eu nu eram complet. Când veneam de două-trei ori pe an să-mi vizitez mama și scumpa mea fiică Sabina Iuliana, mă simțeam vinovat și nu știam de ce. Îmi desfășuram activitatea ca polițist de frontieră, undeva în Lunca Jijiei, iar în timpul liber fugeam în Parcul Copou sau la „Casa Pogor”, intram în biblioteci, căutând să respir ospitalitatea Iașilor. Încăpățânat, nu m-am simțit nicicând acolo, căci trupul tânjea după sufletu-mi ce se ofilea încetul cu încetul. Am învățat că nu te poți opune firescului și am așteptat. Din ianuarie, am reușit să revin și cu serviciul la fostul loc de muncă și ce este mai important că sufletul mă aștepta cuminte, într-un colț de amintire, sărindu-mi, ca un copil blajin, în brațe. Acum suntem una, acum zâmbesc iar fiecărei dimineți când Dumnezeu mă ia de mână, conducându-mă prin trupul clepsidrei spre ziua de mâine. Cred că acolo unde ți-s rădăcinile, acolo te poți dezvolta armonios și din acel loc te poți înălța brad. Voi păși cu drag pe viitor prin cel dulce și frumos Iași, însă acasă va fi aici, unde rădăcinile-mi sorb în voie apă vie. Sunt ferice aici, în Bucovina pe unde, spun eu, odinioară Dumnezeu umbla desculț. – Te gândești să înființezi o echipă de teatru. Ce așteptări ai pe marginea acestui proiect? – Teatrul. Visul meu de-o viață. În 1989, am dat examen la I.A.T.C – Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, azi parcă Academia de Teatru și Film. Am picat cu brio, adică eram primul pe lista celor nereușiți la examen. Și cum prima dragoste nu se uită, mi-a rămas verde, viu, germenele tributar Thaliei. Am avut bucuria să cunosc câteva din numele mari ale scenei românești de teatru și film, persoane modeste, simple dar în același timp oameni minunați, unici în modul de a se jertfi pe altarele înalte ale teatrului. Suntem mândri ca din burgul nostru să facă parte unul din cei mai mari dramaturgi, jurnaliști și scriitori ai lumii, mă refer la domnul Matei Vișniec. Îmi doresc să reînființăm teatrul de amatori la Rădăuți. Să revitalizăm spiritul cultural și de ce nu civic, prin trezirea tinerei generații la viața spirituală, la ceea ce înseamnă cultură. Am luat legătura cu domnul director al Casei de Cultură, stimabilul Ovidiu Foca, care ne-a promis sprijin. Sunt alte persoane care au mai făcut teatru amator la Rădăuți. I-aș enumera aici pe Mircea Băncescu, Radu Bejan, Sorin Trelea, Dorin Burciu, Eugen Melnic – nu ar spune nu acestei inițiative. Ne dorim a arăta tinerilor cum se respiră, cum se poate trăi și după monitoarele calculatoarelor. Îi invităm pe scenă, îi invităm să își strige bucuria împreună cu noi. Îmi doresc să regizez, să joc, să cânt, să scriu și să urlu cu mândrie că-s român și bucovinean și-mi place ceea ce fac. Am o mică temere, o spun șoptit, vizavi de prezența rădăuțenilor, nu numai a unei anumite categorii de concitadini din sfera intelectualității. Dar sper că vor veni pe rând toți sau aproape toți rădăuțenii la spectacolele ce dorim a le pune în scenă. Vom vedea. Teatrul amator, asta ne dorim. Bucuria de a trăi și visa cu ochii deschiși. Vrem sa vedem în sală oameni simpli, căci simpli și noi suntem. Este atât de multă durere în juru-ne, hai să ne mai și bucurăm, să stăm la taifas oleacă. Nu-mi place a folosi multe citate în scrierile mele însă voi a aminti o vorbă din cele multe câte ne-au transmis cei duși în stele: Lucrurile pe care le putem atinge nu sunt eterne. Mă-nclin. Consemnează MĂLINA ANIȚOAEI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: