Protopopiatul Rădăuți

„Bucovinean nu-i cel născut în Bucovina, ci cel ce trudește pentru Bucovina !”

– Interviu cu preotul cărturar DUMITRU VALENCIUC –
– Cum este să termini facultatea la Sibiu și să-ți trăiești restul vieții la Volovăț? V-ați „dat” cu lumea (cum se spune) ori s-a „dat” lumea cu dumneavoastră sau ați păstrat în suflet rana străinului?
– Ca să vă răspund, ar trebui să întreb: ce să înțelegem prin cuvântul „lume” din întrebarea Dvs.?
 

preotul cărturar DUMITRU VALENCIUC

Sf. Ap. Iacov ne spune „că prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu?” (Iac. 4,4) iar Sf. Ap. Ioan ne îndeamnă: „Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. (I In. 2, 15-17)”. Vezi, pentru cei care sunt creștini de ocazie, este greu să înțeleagă un lucru: „Nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă de Hristos”. Unul din profesorii mei de la Sibiu, ne atrăgea atenția despre acest aspect, în felul lui. Spunea el: în primul an de pastorație, îi auzi pe unii: „Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește acest om” (In 7,46). După o vreme, aceiași vor zice: „Cine te-a pus pe tine domn și judecător peste noi?” (F.A. 7,22) iar în final, vor concluziona: „Doamne, deja miroase, că este a patra zi!” (In. 1, 39). Dar, slavă lui Dumnezeu, aceștia sunt puțini! Și e bine că sunt: mă ajută să greșesc mai puțin! Aceștia sunt cei despre care Apostolul spune: „Dintre noi au ieșit, dar nu erau de-ai noștri, căci de-ar fi fost de-ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toți de-ai noștri, de aceea au ieșit”. ( I In. 2,19). Poate ar trebui să vă aduc aminte că eu nu am cerut această parohie. Am acceptat să vin aici, la cererea Părintelui Arhiepiscop Pimen, pentru că parohia era vacantă de șase luni și nimeni nu dorea să o ceară. Mi s-a spus: „doar trei ani”. Îndată se fac 30! Acum, când sunt convins că pe Dumnezeu nu-l poți vedea doar prin lacrimă, nu-mi rămâne decât să zic, precum în „Rugăciunea unui dac”: „Gonit de toată lumea… prin anii mei să trec/ Pân-ce-oi simți că ochiu-mi de lacrimi este sec.[…] Și-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,/ Ce-o sta s-asmută câinii, ca inima-mi s-o rupă,/ Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,/ Îndură-te, Stăpâne, și dă-i pe veci viață!”. Sigur, și aici sunt oameni extraordinari, care știu ce înseamnă să fii om adevărat, cu bun-simț, gata întotdeauna spre a lucra binele, dar din ce în ce mai puțini. – Vă luam primul interviu în anul 2000.Pe atunci vă apărea prima carte – ,,Volovățul și locuitorii săi”. Nu v-ați pierdut forța de a tipări și alte cărți. La ce lucrați în prezent și ce vă mobilizează? – „E mult de-atunci, e lungă vreme!” La îndemnul dlui prof. Nicolae Cârlan, am adunat câteva note pentru o monografie. Volovățenii nu-și cunoșteau propria istorie. Pentru că mulți considerau și consideră că Volovățul este satul „unde nu s-a întâmplat nimic”, am publicat, în colaborare, „Volovăț. Pași prin istorie” în 2002 și tot atunci „Arhiprezviterul stavrofor Constantin Tarangul Edler von Valea Utsei”. Cu greu, numai Dumnezeu știe cum, în zidul care înconjoară incinta bisericii, am încastrat (până acum) 23 de plăci de marmură albă cu numele, anul nașterii, anul decesului și calitatea obștească, cultural-științifică, artistică etc. ale volovățenilor care s-au distins prin ceva aparte în existența lor, începând să organizez, așa cum prea binevoitor dl prof. Nicolae Cârlan numea, „Pantheonul de la Volovăț”. Mai sunt câțiva, dar nu sunt rudă nici cu ministrul de finanțe și nici nu gust ciorba politicienilor de mucava cu care defilăm în astă vreme… Cu ajutorul lui Dumnezeu, am mai putut publica câte ceva: Cuvântul preoțesc. Gazetă profesională a clerului din Bucovina 1934-1942 (2002); Arhiereul Emilian Antal Târgovișteanul, Lt. de Mitropolit al Bucovinei (2005); Arhimandritul mitrofor Pancratie Sidorovici (2008 și 2013); Fondul bisericesc ortodox din Bucovina. Probleme controversate (2010); Păstorul. Organ pentru interesele bisericești (2010). Apoi am publicat lucrarea Mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici Proprietățile fundaționale al Bisericii Gr. or. în Bucovina, după istorie, așezămintele canonice și legile de stat în 2004, apoi împreună du dl Dragoș Mihai Radu, Prietenul meu Visarion Puiu a prof. Constantin Tomescu (2005). M-a bucurat mult apariția în 2013 a lucrării Pr. Prof. Dr. Ștefan Slevoacă, Gânduri pentru intelectuali, în care am adunat, împreună cu părintele Dumitru V. Irimia, articolele publicate de marele misionar în ziarul „Bucovina” între 1942 și 1944. Zilele acestea aștept apariția lucrării „Arhiereul Eugeniu Laiu Suceveanul”, despre cel care a suferit aproape 25 de ani rigorile „domiciliului obligatoriu”. Acum, împreună cu părintele Paul, pregătim două culegeri de documente ale Bisericii Ortodoxe din Bucovina. – Sunteți un singuratic hotărât să se dedice tainelor din trecut. Ce vă ține departe de lume? – Probabil vă referiți la faptul că nu mă înghesui la simpozioane sau universități populare… Am avut o bună colaborare cu Institutul „Bucovina” Rădăuți al Academiei Române, o instituție căreia nu i se acordă importanța cuvenită, tocmai pentru că cercetătorii de acolo au coloană vertebrală și-i admir pentru acest lucru. Sigur, când am posibilitatea, mă mai duc la astfel de manifestări, dar multe sunt „lustruieli” unde unii laudă pe alții. Ce să caut acolo? Și apoi, ce mi-ar folosi să mă bag în seamă? Este o plăcere să petreci un ceas de liniște în compania cărților lui Ștefan Purici, Marian Olaru, Radu Florian Bruja, Daniel Hrenciuc, Vasile Schipor! Nu mai vorbesc despre cele ale lui Liviu Papuc de la Iași sau ale lui Vasilică Diacon. Sunt cercetători care au ce spune despre pământul și oamenii Bucovinei și, mai ales, știu să spună. Arhivele de la Cernăuți și bunul meu prieten Dragoș Olaru, oamenii minunați de acolo, n-am să-i numesc, ca să nu fac vreo nedreptate, mă duc într-o lume aparte, care îmi arată ce trebuia și ce puteam să fim ca nație dacă o anumită generație nu uita de datoriile față de Neam. Apoi, grupul de clerici și teologi de la Cernăuți; părintele protoiereu Nichita Storojuc merită toată recunoștința mea pentru ospățul intelectual la care mă invită uneori. – Cui i-ați mulțumi pentru împliniri ? – De ce doriți să mă ispitiți? Care împliniri? Stau în așteptarea judecății lui Dumnezeu și tot mai limpede îmi este constatarea cumintelui savant Simion Mehedinți: „Un om ca și un popor, atâta prețuiește, cât a înțeles din Evanghelie”. Or în Sf. Evanghelie de la Luca (17, 10) avem sfat în această privință: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”. Și pildă îl avem pe Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt! După strălucita biruință din 10 ianuarie 1475, „nu s-a îngâmfat, spune cronicarul polon, ci a postit 40 de zile cu apă și pâine. Și-a dat poruncă în țara întreagă, să nu cuteze cineva să pună pe seama lui acea biruință, ci numai pe a lui Dumnezeu, măcar că toți știau că izbânda din ziua aceea lui i se datora…”. Așa că mai ușor îmi este să-mi număr neîmplinirile decât împlinirile. Vedeți, la hirotonia unui preot, la timpul potrivit, arhiereul pune în mâna preotului întreg Sfântul Trup al Mântuitorului Hristos, cu cuvintele: „Primește acest Odor și-L păstrează pe El până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos când are să-L ceară de la tine”. Responsabilitatea aceasta este fără de margini. Mai ales acum, când credincioșii noștri călătoresc, trăiesc mult între străini și nu mulți sunt cei care înțeleg că Europa nu mai este creștină. Sf. Nicolae Velimirovici, cel care a fost închis și la Auschwitz pentru credința și neamul său, o spunea de mult, dar nu au fost urechi care să-l audă: „Europa de azi nu este nici catolică și nici luterană. Ea se află deasupra și în afara amândurora. Ea este cu totul pământească, fără a avea măcar dorința de a urca la cer, fie cu pașaportul infailibilității papei, fie pe scara înțelepciunii protestante. Ea neagă cu totul călătoria din această lume. Ea vrea să rămână aici. Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoștințe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinți în visurile sale”. Din contactul cu lumea aceasta, se nasc îndoieli, care se termină, de multe ori, în indiferență. Poate zilnic ar trebui să luăm aminte la dureroasa constatare a Părintelui Arhiepiscop Pimen: „Astăzi sunt oameni care tăgăduiesc rădăcinile, temelia creștină a culturii europene promovând (încurajând) libertinajul, socotind păcatul sub orice formă ar fi el ca un fapt normal, mai mult, ca un drept personal de a-l săvârși, punându-l chiar sub protecția legilor statului, ca un drept universal al omului, arătând: păcatul nu înseamnă ceva dăunător nici omului, ca persoană privată, și nici societății umane, spunând răului bine și binelui rău. Aceasta arată culmea pervertirii persoanei umane”. Când Hristos este lovit și părăsit, ca niciodată în istorie, putem vorbi de împliniri? Apoi, slujirea noastră nu este numai la Altarul Sfintei Biserici, ci și la Altarul Neamului românesc. Mai ales, pentru cei ce, din mila lui Dumnezeu, trăim în Bucovina. La Chișinău, am auzit un grup de copii cântând: „E trist să ai o Țară dezbinată,/ E trist să fii în casa ta străin,/ Și fratele să-ți stea rănit la poartă,/ Ca un Hristos căzut între păgâni”. Dacă toți românii ar înțelege că în fața judecății lui Dumnezeu nu ne putem duce doar cu o bucată din Țara în care ne-a binecuvântat să trăim, dacă am înțelege că „Limba noastră-i limbă sfântă/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plâng și care-o cântă/ Pe la vatra lor țăranii”, dacă am reuși să redăm cinstea de odinioară a Învățătorului și dacă Învățătorul s-ar prețui pe sine așa cum se cuvine, atunci am spune că generația noastră a realizat ceva! Dar, așa? Ne mințim frumos! – Pe cine ați mustra pentru clipele dumneavoastră de mâhnire? – Pe mine. Pentru că nu am fost destul de harnic, de stăruitor în a mă face înțeles. Noroc că trec mai ușor, peste aceste clipe. Am în față pilda Sfântului Apostol Pavel, pe care, ani de zile l-a chinuit o boală. Și de trei ori s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece. Dar răspunsul pe care l-a primit a fost: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (2 Cor 12, 9). Și a înțeles Apostolul că aceste clipe de mâhnire sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca omul să se smerească. Ca preot, este greu pentru mine atunci când obștea este cercată cu astfel de mâhniri. Dar și atunci, mă duc tot la Sf. Apostol Pavel care, în timpul călătoriei ca prizonier la Roma, a trecut printr-un astfel de moment: în apropiere de țărmurile Cretei, s-a pornit dintr-odată o furtună puternică pe mare și ținând câteva zile. Soldații care îl păzeau și călătorii își pierduseră nădejdea că își vor mai putea salva viețile. Atunci Pavel, după ce a chemat la el echipajul și pe călători, a spus: Dar acum vă îndemn să aveți voie bună, căci niciun suflet dintre voi nu va pieri, ci numai corabia. Căci mi-a apărut în noaptea aceasta un înger al Dumnezeului, al Căruia eu sunt și Căruia mă închin, zicând: „Nu te teme, Pavele. Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; și iată, Dumnezeu ți-a dăruit pe toți cei ce sunt în corabie cu tine”! Știe Dumnezeu ce face ! – Dacă ați avea astăzi 20 de ani ce drum ați alege? – Același. Dar, vorba cântecului: „Dă-mi Doamne, anii tinereții și mintea mea de-acum!”. Eram elev de liceu când am citit o carte „Ce trebuie să cugete un român despre țara și nația română”, apărută prin 1921. Autorul ei mi-a schimbat complet modul de a mă raporta la comunitate. Am avut marele privilegiu de a întâlni oameni adevărați: Dragoș Olaru de la Cernăuți, Liviu Papuc de la Iași, Nicolae Cârlan de la Suceava, de la fiecare având multe de învățat… Ei mi-au confirmat ceea ce-mi spunea marele meu profesor de bizantinologie, părintele Teodor Bodogae. „Când vei fi în parohie, să nu uiți de Moise! Numai așa vei fi mulțumit, nu fericit”. Și știți de ce ? Poporul evreu greșise mult înaintea lui Dumnezeu. I-a certat aspru Moise, aspru de tot! Dar apoi s-a retras în rugăciune, strigând cu inima către Cer: „Rogu-mă acum, de vrei să le ierți păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!” (Ieșire, 32,32). Și i-a iertat Dumnezeu! Iată curajul solidarității! Cei amintiți mai sus, convingându-se că am ceva de spus, m-au încurajat, mi-au dat îndrăzneala să încep. Și am ajuns aici. Sunt mulțumit. Nu fericit! Am avut încredere în unii oameni, pentru că eu cred în puterea cuvântului dat. Părintele Arhiepiscop Pimen, socotind că am răbdat destule la Volovăț, fără să mă întrebe, m-a numit într-o parohie unde aș fi avut mai multă liniște. Când am refuzat, mi-a spus: „O să-ți pară rău!”. Și a avut dreptate! Dar am voit să rămân solidar cu credincioșii de aici, care sunt împiedicați să-și restaureze Biserica Binecredinciosului Voievod Ștefan. – Cum vedeți viața culturală din Bucovina? – Nu-mi este îngăduit să răspund la întrebarea matale, decât în parte. Regretatul Emil Satco, știm bine, deși nu era, prin naștere, bucovinean, a reușit un lucru deosebit: truda lui nu a fost numai de a scoate în evidență realizările culturale din această provincie, ci, mai ales, de a integra aceste realizări, cu specificul lor, în marea cultură românească. Cred că pe acest drum trebuie să mergem. Neamul nostru va fi mare sau mic, nu datorită politicienilor, ci potrivit activității și responsabilității fiecăruia dintre noi. Poate greșesc, dar prea mult amatorism în mai toate domeniile. Și prea multă politică! Chiar dacă am să supăr, trebuie să spun. Trăim o tragedie. Ce viitor poate să aibă cultura în Bucovina cu aceste doctorate acordate pe bandă rulantă? Cum poate fi acordat acest înalt titlu științific cuiva care nu a publicat nimic, absolut nimic pe subiectul propus? Unde este cercetarea, unde este arhiva, unde este certitudinea că lucrarea depusă aparține candidatului sau că nu fost cumpărată de la altcineva? Unde este responsabilitatea unui universitar care acceptă să se înjosească promovând nonvalori pentru oarece… atenții? Și aș putea să spun mai multe! Un distins intelectual sucevean, cu ani de muncă în cercetare, îmi spunea mai zilele trecute: „Părinte, următoarea carte o semnez: nedoctor”. Cred, cu toată tăria, că adevărații truditori pe tărâmul culturii din Bucovina vor reuși să treacă de acest impas. „Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, și mai mult decât atâta, vom plăti tot pe tocmai. A scrie mai mult nu ni-a dat vremea”, spun și eu, precum Vodă Petru Rareș către judele Bistriței. – Cum credeți că va fi România peste zece ani? – La vârsta mea, nu mai am puterea de a visa. Mia fost dat să trăiesc întrun timp pustiit de trufie neputincioasă, care ajunge repede la disperare și revoltă, într-un timp de idolatrizare a materiei, de stupidă tăgăduire a necesității păstrării identității spirituale a Neamului nostru. Acum, când am ajuns în seara vieții, mă lovesc de adevărul spuselor Psalmistului: „Atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni” (Ps.11,8) Înainte de a visa, ar trebui să ne întrebăm: noi avem nevoie de Europa sau Europa are nevoie de noi ? După ce ne vom răspunde, poate ne vom trezi! În anii aceștia, din interes sau din prostie, s-a lăsat deoparte educația și cultura civică, am cultivat falsul mit al cetățeanului puternic și n-am făcut nimic pentru înțelegerea corectă a responsabilității de a fi membru al unei comunități. „Nu ajunge să cucerești pământul unui popor. Ca să-l stăpânești trebuie să-i învingi sufletul” era de părere Gustave Le Bon. Și cu asta s-a început, repetându-ni-se obsesiv: sunteți săraci, sunteți necivilizați, mereu s-a căutat să ni se formeze suflete de slugă! Drama lui Esau! Esau este fiul lui Isaac, om liber. A fost frate geamăn al lui Iacov (Israel). La maturitate și-a vândut dreptul de întâi născut fratelui său pentru o ciorbă de linte. Slab de suflet, s-a căsătorit fără binecuvântarea părinților cu Ada și Oholibama, două fete de neam hetit și cu Basmat, fata lui Ismael. Nepăsător cu sine însuși, a fost înșelat de fratele său, pe care, apoi, va dori să-l ucidă. (Gen. 36, 2-5). Credeți că acum suntem mai altfel decât Esau? Ne vindem pă-mântul, ne vindem bogățiile subsolului – vezi afacerea gazului de șist, ne distrugem istoria – vezi Roșia Montană! Vindem mintea copiilor noștri îndemnându-i să se realizeze pe alte meleaguri! Nepăsători, am trăit dispariția costumul popular autentic, dispariția frumoasei nunți românești cu întreg ritualul ei, dispariția unor meșteșuguri… ne-am botezat copiii cu nume ciudate!… Când, și mai ales cum, ne vom opri din această nefericită decădere? Mă simt tot mai trist, pentru că toată viața am crezut că o țară nu se poate înălța, nu poate dăinui decât prin sufletul poporului! Or, tocmai sufletul Neamului meu se pierde! – Ce mai puteți spune despre Biserica lui Ștefan? – Nu știu de ce ai lăsat întrebarea aceasta la urmă! Satul acesta, de două ori voievodal, cum nimerit l-a numit dl prof. Nicolae Cârlan, în mintea unora este vrednic de a fi băgat în seamă numai în campaniile electorale! M-a durut inima când, la o festivitate unde au fost îndelung așteptați, astfel de specimene nu au avut răbdarea de a asculta „Imnul Național”! Cui să-i spun că biserica lui Giurgiu de la Volovăț se distruge? Ce om își distruge „actul de naștere”? Cui să spun că Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare ne-a lăsat zidire scumpă ale cărei pietre ne vorbesc despre credința părinților noștri? Am spus-o și, cu toate că nu a plăcut unora, o repet: Bucovinean nu-i cel născut în Bucovina, ci cel ce trudește pentru Bucovina! Satul acesta, prin ce este cunoscut lumii!? Prin nu știu ce case sau prin Biserica lui Ștefan!? De aici grija pentru această moștenire! 20 de ani a trebuit să ne luptăm pentru autorizarea lucrărilor de restaurare a interiorului! Acum, ne-am oprit și nici speranță nu am că vom putea continua! S-au perindat pe aici miniștri, secretari de stat, academicieni, senatori și deputați! Tot o apă și-un pământ! Un pictoraș de la „Cântarea României”, ajuns ministru, îmi reproșa că „în Bucovina sunt prea multe monumente”. Un viitor fericit pentru acest monument al credinței strămoșilor nu poate începe decât atunci când volovățenii, dar nu numai ei, vor vota în funcții de răspundere pe cei care arată deplină potrivire între cuvânt și faptă. Atâta vreme cât cei ce ne conduc uită vorba lui Antim Ivireanul că „pe unde iese vorba, iese și sufletul”, nu știu ce ar mai fi de zis! O lecție usturătoare le-o dau românii din Volovăț. A fost greu de convins, au fost multe împotriviri, dar încet, cei cu adevărat creștini români au înțeles că, odată, cândva, vor trebui să continue lucrările de restaurare. Va trebui obținută descărcarea de sarcină arheologică, lucrare grea și costisitoare, pe care trebuie să o finanțeze beneficiarul. Cunosc cazuri când o astfel de lucrare a durat 17 ani! Unde să slujești ? Și ei, cei sincer interesați de viitorul satului lor, au făcut cel mai important pas. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în mai, se va sfinți noua biserică, eveniment la care sper ca politicienii să ne onoreze cu lipsa! Din banul greu muncit de volovățeni, cu purtarea de grijă și ajutorul Părintelui Arhiepiscop Pimen, biserica este gata. Am fi vrut să terminăm și un centru cultural ortodox, care să includă și o colecție muzeală, unică în felul ei, pentru completarea căreia mă chinui de ani buni, dar nu cred că voi reuși să o văd funcțională. De va voi, o va face cel care mă va urma. M-aș bucura să pot termina clădirea, al cărei parter va adăposti o trapeză absolut necesară, dar cine știe! Parcă nu aș mai vrea să văd praznice creștine la căminul cultural sau restaurant! A consemnat MĂLINA ANIȚOAEI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: