Dr. Isac Lehrer * (1903-1971)

Ținând seama că în orice apreciere este și o doză de subiectivism, vom spune că, mai mult decât oricare altul dintre membrii Comunității Evreilor din Vama, dr. Isac Lehrer a rămas în conștiința colectivă prin bunătate, înțelegere față de semeni și profesionalism.

 

L-am cunoscut din vedere, ne întâlneam pe strada care ducea la școala nouă, unde își avea locuința, îl salutam și răspundea politicos, dar nu am stat niciodată de vorbă. Ca să nu rămână dator, ca și cum i-ar fi fost jenă că cineva mult mai tânăr îl saluta, cum ne întâlneam, de departe, se descoperea și rostea ceremonios salutul obișnuit. Credeam că voi avea timp să-l cunosc mai bine; ar fi avut ce să-mi spună, dar el s-a grăbit spre lumea de dincolo, nu fără părere de rău, că doar nu făcuse decât bine semenilor săi. Atât din relatările cunoscuților, cât și din mărturiile și documentele păstrate, aflăm că Isac Lehrer s-a născut în 1903 în comuna Frumosu, vecină cu Vama, în familia Feivel Lehrer, un mic băcan, după cum îl găsim în Anuarul „Socec” al României Mari, pe anul 1924/1925. Nu avem date despre anii de școală, unde și cu cine a învățat, dar putem presupune că a făcut clasele primare la Vama, unde funcționau clase cu predare în limba germană la care preda învățătoarea Regina Frenkel, mama lui Sammuel Frenkel, iar studiile liceale le-a urmat la unul dintre liceele Bucovinei: Suceava, Rădăuți sau Cernăuți, dar nu-i exclus să fi studiat și la Câmpulung. Știu că a suferit din cauza mijloacelor materiale modeste ale familiei, care n-ar fi ajuns să-l poarte la studii, decât în cazul în care admitem că l-a ajutat Comunitatea sau a fost bursier de stat sau al unei fundații create în acest sens. Studiile de medicină le-a făcut în străinătate, la Padova – Italia și în Germania, și admitem că a fost un student preocupat de studiu și de acumulări științifice, în domeniu. După studii s-a întors lângă părinți, s-a căsătorit, cum se obișnuia, în cadrul Comunității, cu fata unui coreligionar bogat, Feldhammer, care avea măcelărie și alte afaceri, a profesat medicina pentru cei din Comunitate și pentru toți care aveau nevoie de medic. Dacă copilăria i-a fost traumatizată de lipsuri, ceea ce l-a făcut retras și meditativ, nici la deplina maturitate n-a fost scutit de necazuri, amenințări și de urmările legislației antisemite, adoptate în timpul regelui Carol al II-lea și în timpul regimului dictatorial al lui Ion Antonescu. După declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, în România au început pregătirile de război prin concentrarea și instruirea celor care urmau să intre în luptă. Pentru front a fost mobilizat și dr. Lehrer, purta uniformă de ofițer al armatei române, situație care ar fi trebuit să-l apere de injurii și amenințări grave din partea unor cuziști și legionari care își făceau un crez din antisemitism. Ceea ce relatez în continuare face parte din mărturisirea vămeanului Mircea Toma (n. 1923) și se referă la o întâmplare care ar fi putut să se transforme într-o tragedie, dacă n-ar fi intervenit polițistul Pitka, martor la eveniment. Dr. Lehrer, în uniformă, venea acasă cu trenul de la unitatea militară, călătorind în compartiment cu consăteanul Pitka. De pe culoar, trei tineri se uitau insistent la dr. Lehrer, probabil că unul dintre ei îl cunoștea și vorbeau între ei cu gesturi de amenințare. Atunci Pitka s-a dus la cei trei și i-a întrebat ce vor, de ce îl fixează cu privirea pe domnul ofițer, la care unul a spus că ofițerul este evreu și trebuie aruncat din tren. Au renunțat la acest plan numai sub amenințarea pistolului, prin fermitatea și curajul polițistului, dar întâmplarea l-a marcat profund pe dr. Lehrer, care a trăit cu frica că ar putea fi asasinat. Viața i-a pus în față și alte încercări tragice: deportarea în Transnistria în condiții inumane, în vagoane de vite, fără lumină, fără aer, fără apă și fără mâncare, când mulți oameni au murit din cauza epidemiilor care se răspândeau repede în aglomerările umane. O epidemie de dizenterie i-a speriat până și pe cei care însoțeau trenul: paznici, jandarmi și soldați, deoarece au pătruns în vagoane și-au întrebat dacă este vreun doctor. Dr. Lehrer a răspuns chemării și, cu mijloacele pe care le avea, a ameliorat multe suferințe, continuând să acorde asistență medicală pe tot timpul deportării. A recunoscut că profesia de medic l-a salvat, dar de regulă, asemenea altora care au suferit, nu vorbea despre felul în care a reușit să supraviețuiască în condițiile deosebit de grele din deportare, acolo unde dr. Lehrer a trăit cu groaza că toți deportații vor fi luați de armata germană și trimiși în unul dintre lagărele de exterminare. Acest sentiment a fost confirmat de o altă întâmplare tragică pe care n-a putut-o uita toată viața: într-o gară a cerut insistent apă și cineva, un țăran binevoitor, i-a întins spre geam o sticlă cu apă. În momentul în care era gata să apuce sticla, un soldat german (așa l-a văzut el!) a tras în cel care a făcut gestul omenesc de a-i da să bea celui însetat; omul a căzut, încercând să-l salveze pe el, un evreu deportat. Întors din deportare, s-a pus în slujba Comunității, acordând asistență în cadrul Dispensarului creat pentru evreii întorși din deportare, cu banii primiți de la Joint, apoi a fost desemnat de Comunitate ca membru al Comitetului de conducere, contribuind prin munca și ajutorul său, dezinteresat de orice avantaj material, la ameliorarea situației membrilor Comunității. Departe de frământările social-politice, dr. Lehrer a înțeles să fie numai medic, ameliorând sau vindecând suferințe, unele cauzate de bolile sociale care bântuiau zona de munte. A funcționat până la pensionare ca medic la Dispensarul de întreprindere, unde a avut ca asistentă medicală pe Flutur Elisabeta, care îi păstrează o vie amintire. În cei 14 ani cât a lucrat cu asistenta Flutur, niciodată n-a vorbit urât, n-a ridicat tonul, n-a trântit lucrurile și nici n-a insultat pe nimeni. La consultații veneau și țăranii din sat, nu erau refuzați, iar dacă se întâmpla să aibă o îndoială asupra diagnosticului unui bolnav, îi spunea să vină mâine, să-l consulte din nou, timp în care revedea și restudia unele capitole din cărțile lui de medicină. La bolnavi mergea de mai multe ori, dând sfaturi de urmat și speranțe de vindecare, fără să ceară bani sau alte „atenții”, fiind total dezinteresat de latura materială a profesiei de medic. Dr. Lehrer a intrat în conștiința colectivă ca „doctorul fără de arginți”, ca doctor al săracilor, așa cum a fost caracterizat de unul, Gheorghică, zis al Țăranului, când era condus pe ultimul drum de o mare mulțime de oameni: „Oameni buni, a murit doctorul săracilor!” și a izbucnit în plâns. Bun, blând, modest, onest, n-a avut și n-a făcut avere, a murit sărac, așa cum erau pacienții lui, dar era bogat sufletește și a murit cu mulțumirea că și-a respectat „Jurământul lui Hipocrate”. Soția, Betti (Feldhammer) Lehrer i-a supraviețuit, o știe lumea cum se deplasa cu greu, având, invariabil, în mâini, trei sacoșe, deși, atunci, în perioada lipsurilor alimentare, nu aveai cu ce să umpli o sacoșă. Toți o cunoșteau și, în conformitate cu normele de adresare și de politețe germane, cei în vârstă îi spuneau „Dna doctor”, fiindcă fusese soție de doctor, dar cei mai glumeți și mai ironici îi spuneau românește „Lehreroaia”, iar de la ea a rămas vorba „Umbli ca Lehreroaia”, umbli cu sacoșa goală! Mormântul lui, aflat în cimitirul evreiesc din Vama, este deosebit de al celorlalți evrei decedați, prin aceea că monumentul are o inscripție scrisă în limba română. Epitaful caracterizează omul care se odihnește pe veci, acolo: „A fost iubit de toți pentru blândețea și abnegația cu care, ca medic și ca om, a căutat să aline suferințele oamenilor, pentru nemărginita sa iubire de oameni și pentru modestia care a caracterizat sufletul său mare și nobil”. M-am întrebat de ce i s-a pus un epitaf în limba română? Gândind, am aflat și răspunsul: este o dovadă de respect față de țara în care a trăit, pentru oamenii ei pe care i-a vindecat și care i-au arătat respect și recunoștință. *Portret realizat după mărturiile celor care l-au cunoscut: Lucan Viorel, Sasu Glicheria, Mircea Toma, Flutur Elisabeta și ale altora.