Despre operațiunea „Gayaneh” (IV)

(sau însemnări despre familia Chirilă din Rădăuți)

 

Ora la care ședința trebuia să înceapă trecuse de mult. S-a făcut apoi unsprezece și jumătate și se apropia ora douăsprezece, dar niciun vorbitor nu apăruse. Oamenii, simțind că se punea ceva la cale, au devenit nerăbdători, iar eu, la rândul meu, curios. Era cât pe ce să mă ridic și să ies să văd de ce nu apărea Mihalache, în costumul său popular, alb, când un tânăr sări pe scenă și începu să-i critice pe «domnii de la București». Părea să fie un semnal dinainte stabilit, și imediat un adevărat balamuc se dezlănțui în sală. Fete și băieți, risipiți prin sală și, mai cu seamă, în spatele celor trei jandarmi, s-au urcat pe bănci și au început să strige: «Trăiască Petru Groza! Jos Iuliu Maniu! Jos Ion Mihalache! Jos Partidul Național Țărănesc! Jos boierii! Trăiască Stalin! Trăiască eliberatorii noștri sovietici!» Patru sau cinci tineri s-au dovedit deosebit de eficace în fluierături, ducându-și două degete în gură. O tânără provocase, de asemenea, o mare hărmălaie țipând și gesticulând. Era, într-adevăr, o acțiune pregătită cu grijă. Zurbagii fuseseră trimiși în sală de Partidul Comunist, pentru a întrerupe mitingul lui Mihalache. Acesta aflase de complot și, drept urmare, nu apăruse. Nu anticipasem nici eu întorsătura. Cea mai mare parte dintre cei pe care îi văzusem în sală erau țărani. Dar se pare că era nevoie doar de o neînsemnată minoritate pentru a împiedica ținerea unei întruniri. Am numărat cu grijă și mi s-a părut că în acea fierbere nici măcar o persoană din zece, dintre cele cinci sute prezente în sală, nu erau în slujba lui Groza. Nu-i dibuisem de la început, pentru că erau deghizați în haine țărănești. Eram mai degrabă tulburat, când au început manifestările huliganice, dar și curios să văd cum vor reacționa adevărații țărani. La început au fost indignați și răspundeau la provocări – iar unii păreau gata să-i scoată afară pe neciopliți. Dar unele avertismente din fundul sălii, i-au descurajat și, după un timp, cu uimire mai întâi, iar apoi cu dezgust, au început să părăsească sala. Fusese o demonstrație patetică despre felul în care «noua ordine» era pe cale să se instaureze. Tinerii aceia sălbatici, deghizați în țărani, care fluierau cu degetele și încercau să zădărnicească o întrunire aflată sub protecția unui acord internațional, făcând toate acestea cu aprobarea guvernului Groza și potrivit unei conspirații dinainte puse la punct, erau prototipul «omului nou». Tinerele orășence, educate într-o organizație «progresistă» să adreseze injurii unor țărani cumsecade ce munceau din greu, fete care, încălcând orice regulă de comportare civilizată își băteau joc de tradiții, incitând la ură, erau și ele întruchiparea noului model feminin al comunismului. Când țăranii părăseau nemulțumiți sala își șopteau unul altuia: «Ce belea ne-a mai adus și Groza pe cap», dar murmurele lor erau acoperite de urletele golanilor: «Trăiască Stalin!» Mitingul opoziției, a cărui desfășurare fusese garantată în mod solemn, prin semnătura lui Molotov la Moscova, era acum împrăștiat în numele lui Stalin. Pe măsură ce părăseau sala, țăranii se grupau afară, într-o piață învecinată, unde câțiva studenți denunțau, prin discursuri înflăcărate, metodele dictatoriale ale guvernului «de largă concentrare democratică». Au fost însă copios fluierați de huliganii lui Groza și chiar împinși de pe scaunele pe care se urcaseră. Între timp, mulțimea începuse să se împrăștie și, cu toate că nu aveau loc acte de violență, polițiștii – dintre care unii participaseră activ și zgomotos la turbulenta demonstrație – au arestat un grup de studenți, cu toții susținătorii lui Maniu. Dar niciunul dintre bădăranii care au pus la cale conspirația împotriva legii și ordinii, care au tulburat liniștea și au suprimat libertatea civică, nu a fost molestat în vreun fel. Ei erau «eroii poliției, guvernului și ai democrației». Unii dintre dânșii găseau o deosebită plăcere în a-mi răcni în față: «Jos cu reacționarii americani!» Încă o dată mi-am dat seama că era de fapt principiul de bază al guvernului polițienesc al lui Groza: «Trăiască Stalin – jos reacționarii americani». După prânz, care mi s-a părut mai degrabă insipid, din cauza actului flagrant de huliganism la care asistasem, delegații țărani s-au retras într-o cămăruță, iar Mihalache le-a ținut un discurs menit să le ridice moralul. Dar acest discurs nu era decât o palidă consolare pentru mitingul ratat și sunt sigur că țăranii au plecat spre casă demoralizați și aproape intimidați. După această scurtă și nepretențioasă conferință, grupul de politicieni itineranți, însoțiți de un corespondent american, a plecat spre Rădăuți, un oraș situat la 25 de mile spre nord-vest. Am fost hurducați în mașini, în timp ce străbăteam străzi desfundate, îndreptându-ne, prin amurgul ce se preschimba în întuneric, către o așezare străveche, situată la granița unui imperiu ce deținea a șasea parte din suprafața pământului și se întindea până aproape de Alaska. Se făcuse târziu și se întunecase când am ajuns la Rădăuți și am simțit că ne aflam la un punct terminus, dar care era acesta, n-o puteam spune. Atrăgătorul oraș Rădăuți pare să fi fost, în vechime, un centru al românismului, chiar mai important decât Suceava, având cele mai îndrăgite mănăstiri din întregul regat. Am fost primiți cu aceeași ospitalitate ca în ziua precedentă. Nimerind după ora nouă seara, gazda, care nu fusese prevenită de vizită, ne-a oferit, fără prea multă întârziere, o masă bogată și foarte gustoasă, după care am fost îndemnați să ne odihnim în niște paturi cu adevărat confortabile. M-am mândrit multă vreme că am o soție plină de calități, în stare să facă față oricărei situații, dar mă întreb dacă ar putea să aibă grijă cu atâta succes de zece musafiri atât de înfometați ca noi, care i-am călcat pragul după ce toate magazinele fuseseră închise. Și nu numai că am fost încântați de grija deosebită pe care ne-a arătat-o neobișnuit de frumoasa noastră gazdă, dar în ziua următoare mi-a arătat desene ale fiicelor ei, de patru și șase ani, și mi-a îngăduit să le ascult recitând poezii. Ba chiar a fost de acord să-mi dea câteva din desenele lor preferate, ca să le trimit nepoților mei din Boston. M-a apucat frica gândindu-mă la viitorul acestor micuțe! (Va urma)