Oameni și cărți

O carte, o dedicație și doi eroi

La Vatra Dornei, în vacanța anului trecut, 2013, absolvenții de acum 50 de ani în urmă ai liceului din această urbe și-au dat o întâlnire de suflet cu foștii lor profesori al căror număr scădea dureros în fiecare an ce trecea.
 

O vecină și prietenă suceveană, Maria Zara, profesoară de matematică, pensionară și ea acum – care în urmă cu o jumătate de veac se afla la liceul din Vatra Dornei în primii ei ani de apostolat și care a participat la acest eveniment – ne-a relatat la întoarcere crâmpeie de la acest emoționant dialog între generații. Foștii elevi de odinioară, deveniți între timp oameni maturi, împliniți, proaspeți pensionari și ei, s-au așezat cuminți în băncile mult prea strâmte pentru „dimensiunile” lor și fiecare dintre ei, când și-auzea numele strigat într-un catalog improvizat, se ridica cu greu din strânsoarea lemnelor ușor scârțâitoare, zicea „prezent” și, cu glas plin de emoție, își rezuma cu voce tare un posibil bilanț asupra vieții și activității, atât cât credea că este de cuviință pentru colegii și mai ales pentru foștii profesori de odinioară. Aceștia din urmă – vai, cât de puțintei, septuagenari, octogenari și chiar nonagenari – luaseră loc într-un fel de prezidiu ad-hoc, în fața băncilor; îi priveau curioși și le zâmbeau cu uimire și oarecare tristețe. Aș fi vrut să mă fi putut preface într-un spiriduș, nevăzut și ascuns, undeva, într-o bancă din spate, s-ascult toate câte s-au spus, și de către unii și de către alții. Dar, iaca, spre surprinderea și bucuria mea, în finalul relatărilor, oarecum grăbite și fragmentare ale vecinei mele, aceasta s-a ridicat, a scos dintr-o mapă și mi-a dat un dar neașteptat, tocmai de la o fostă colegă nonagenară, care aflase că suntem vecini. Era o carte mică, vișinie. Se chema „Casa inimii”. Era din partea doamnei profesoare și scriitoare Tațiana Vlad Guga. Participase și ea la întâlnire. M-am bucurat nespus și am început s-o răsfoiesc cu nerăbdare. Cuprindea versuri și scurte evocări în proză. Pe prima pagină era însă încrustată, cu litere mici, rotunde, feminine, caligrafice, ca ale unei învățătoare, o dedicație… „o floare de gând, în amintirea fratelui meu, preot Mircea Vlad, care v-a stimat în mod deosebit”… Doamne, câte amintiri au năvălit în sufletul meu, ca un roi de albine, în toiul primăverii, la urdinișul stupului!… Pe doamna Tațiana Vlad Guga nu o întâlnisem niciodată. Cândva, fratele ei, părintele Mircea, pe care l-am găsit acasă la părinții mei, când am venit din studenție în vacanță și cu care m-am împrietenit, mi-a vorbit de ea. Îmi spunea că are o soră la Vatra Dornei. Și că preda germana și latina. Dar, între timp, eu m-am stabilit la Suceava. Părintele m-a vizitat de mai multe ori la Suceava. Am participat împreună la Sasca, în satul natal, la unele nunți și botezuri în familie. Am cununat împreună pe o soră de-a mea. Apoi, întâlnirile noastre s-au mai rărit. El era bolnav de silicoză. Fusese condamnat din studenție, apoi trimis ca miner la „munca de jos”. Și, într-o zi numai ce-am auzit c-a plecat la Dorna, la sora lui, și a murit… Dar, despre el vreau să vă spun ce știu mai târziu. Numele Tațianei Vlad Guga l-am aflat prima oară pomenit când am citit în unele publicații literare locale. Nu știam că e vorba tocmai de sora prietenului meu. Acum, am intrat direct, nerăbdător, în „Casa inimii”… Și-am colindat, dintr-o răsuflare, filele toate, „odăile” casei… Era un cântec, tăcut, duios, prelung, al amintirii – despre mamă, tată, locuri natale, omul ei, pe care l-a iubit, a trăit alături o viață. Și acum a devenit și el o amintire. În cele 35 de poeme și patru evocări în proză, scurte, emoționante, încrustate pe 88 de pagini din „Casa inimii”, descopeream o ființă rară, delicată, sensibilă, vibrând ca o vioară, fremătând de bunătate, dublată de o luptătoare dârză, temerară, care, aflată în pragul celor 90 de ani, când a zămislit și tipărit „Casa inimii”, trăia o viață spirituală intensă. Citea. Scria. Se întâlnea cu prietenele din oraș. Mergea la Cernăuți și în satul ei natal, unde a copilărit. Avea o nouă tinerețe! O vigoare pe care singură și-o întreținea prin tot ce gândea, scria și mai avea de făcut. I-am luat adresa din cartea de telefon și i-am expediat o carte – 30 de zile în „Siberia”: căutând arhivele Bucovinei –, care s-a reeditat în 2013. La câteva zile mi-a telefonat, mi-a mulțumit și m-a anunțat că trece prin Suceava să-mi lase o nouă carte. „Casa inimii”, cartea ei din 2013, face parte dintr-o salbă de lucrări pe care le-a scris mai ales în ultimul deceniu: „Ibi domo sum” (1997), „Rană deschisă” (1999), „Dor de Cernăuți” (2003), „Eterne vise” (2006), „Dor de acasă” (2008), „Frământări” (2010). Unele au apărut numai în românește. Altele – bilingv, în română și germană. Cărțile ei sunt tipărite în centre culturale diferite – la Cernăuți, București, Timișoara, Suceava, Botoșani –, autoarea vrând parcă să ne spună printre rânduri că aparține, cu începuturile vieții sale fericite, de epoca României întregite. Cărțile ei anterioare, ca și „Casa inimii” – scrie istoricul și criticul literar Nicolae Șapcă, vicepreședintele Societății pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți, fiu al satului Iordănești, unde Tațiana Vlad a copilărit până s-a pornit iadul celei de-a doua conflagrații mondiale – au „un profund caracter patriotic” și, în cele mai multe cazuri, „alcătuiesc acel bocet al inimii autoarei, în care își împărtășește amintirile trăite din copilărie și până acum, la aproape nouă decenii”, constituindu-se toate laolaltă într-o „pagină din istoria neamului nostru, pe care au trăit-o sute de mii de români”. Ca istoric nu intenționez să apreciez valoarea artistico-literară a versurilor din „Casa inimii”. A făcut-o, discret și convingător, cu pricepere de exeget experimentat și avizat, într-un concentrat „Cuvânt înainte”, doamna Aspazia Oțel Petrescu. Subscriu la cele scrise de ea. Și transcriu concluzia ei cu care, în calitate de cititor, mă solidarizez întrutotul: „stilul personal, cotidian, cuminte, așezat, duios, evocator” este „ca o poveste din bătrâni”, care te introduce și conduce cu inima și gândul” într-o atmosferă și într-un univers mirific, unde-și dau întâlnire „doina, cântecul de jale, balada”… Atât! Restul îl las pe Măria Sa, cititorul, să intre și el „Casa inimii”, să șadă, să trăiască și s-asculte acest cântec molcom și duios, care te învăluie și te cucerește, în cuvinte de o mare simplitate, limpezime, bunătate și adâncă vibrație. Eu încerc să reconstitui și povestea fratelui său, Mircea Vlad. (Va urma)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: