Protopopiatul Suceava I

Scurtă privire în istoria bisericii din Adâncata

Mulți au trecut prin pădurea ce leagă Burdujeniul de Adâncata, dar foarte puțini știu cum s-a înființat satul Adâncata și cum s-au construit bisericile satului. De aceea, ne îngăduim un scurt popas în istoria adâncățenilor.
 

La intrarea în satul Adâncata, venind dinspre Suceava și coborând pe drumul DN 29A Suceava-Dorohoi, te întâmpină, în dreptul gospodăriei lui Airinei H. Dumitru și Elena, un indicator cu inscripția: „Spre Biserica de lemn Sf. Dimitrie”. Firesc, ai dori să o vizitezi și să te închini în ea. După 500 de metri de coborâre, din șoseaua betonată, apuci spre stânga, pe lângă gospodăria lui Sandu Mureș, pe drumul ce urcă, după 400 de metri, la Biserica veche de lemn. Intrarea se face pe o alee pietruită. În dreapta, este casa de prăznuire. Apoi mormântul pr. Alexandru Sireteanu și cantorului Gh. Sireteanu. Urmează pe stânga mormintele preoților Ioan și Gavriil Horatau, sub streașina clopotniței pe patru furci din lemn de stejar cu cerdac. Intrăm pe poarta de acces pe sub clopotniță spre Biserica veche, înconjurată de zid de piatră. Biserica este construită din lemn de stejar și brad, altarul și naosul din stejar, pronaosul din brad, în care se intră printr-un pridvor cu ușă de brad și câteva picturi în frescă. Pisanie nu există, deoarece biserica a suferit în decursul vremurilor mai multe reparații. Cea mai mare reparație din trecut a fost între anii 1794-1796, când i s-au făcut și unele modificări. La terminarea renovării din 1796, i s-a pus o pisanie în formă triunghiulară sub acoperișul de la pridvor, scrisă cu vopsele în ulei, care s-a șters cu vremea și astăzi nu se mai poate descifra. De fapt, în anul 1794, preoții Ioan și Gavriil Horatau, urmași ai ctitorilor bisericii, încep reparațiile bisericii. Conform unor martori din sat, în perioada 1969-1971, cu ocazia reparațiilor capitale, credincioșii știau că biserica inițială era mai mică, cu un turn înspre apus folosit pentru clopote, intrarea se făcea tot prin partea de apus, printr-o ușă ce avea ușori cu sculpturi geometrice, cu pridvor deschis de cca. 2 m lățime. Turnul își avea sprijinul pe peretele dinspre apus, care se afla placat în mijloc, și așa se explică plafonul drept în vechiul pronaos, având numai o singură boltă semicilindrică pe Naos. Restauratorii din 1794 au scos tălpile putrezite, ce fuseseră așezate fără fundație de piatră, direct pe pământ, peste care se așternuse un strat izolator de mușchi de pădure. Se desfac stâlpii interiori dintre naos și pronaos, făcându-se o singură încăpere și i se adaugă un nou pronaos din lemn de brad, deosebit ca alcătuire și construcție și așezat pe temelie de piatră. La punerea acoperișului i se desființează și turnul care a rămas în mijlocul bisericii ca turn orb. Lângă noul pronaos, se ridică un pridvor din piatră pe stâlpi, deasupra căruia se instalează clopotnița. Biserica astfel mărită prin adaosurile făcute, este tencuită la interior și exterior cu ajutorul unui sistem de pene de lemn, prinse în bârnele pereților, în niște dăltuituri ca țepii de arici, care au prins tencuiala să nu cadă. După ce este zugrăvită cu var, trupul vechi din stejar al bisericii este prins în 8 contraforți de piatră, câte trei lateral și doi la altar, pentru întărirea și susținerea clădirii. Acești contraforți s-au deplasat cu vremea, în golul făcut s-a infiltrat apă și zăpadă și, cu timpul, bârnele au putrezit, așa că au fost necesare reparații. S-a crezut mult timp că biserica veche a fost ridicată în întregime între 1794-1796, pe locul alteia mai vechi. În fapt, pentru străinul care o vizita, avea în față o biserică văruită cu var, cu contraforți de piatră, părând a fi o biserică de zid, chiar dacă sub streșini se vedeau încheieturi de lemn, dar nu se putea deosebi care material este mai vechi, lemnul sau piatra. Abia după îndepărtarea tencuielii, s-au putut vedea pereții de lemn și diferitele etape prin care a trecut biserica în timp. După 1850, pridvorul de piatră nu mai este folosit pentru clopote, ridicându-se o clopotniță pe patru furci, pe poarta de intrare a bisericii, la zidul de piatră ce înconjoară biserica. Între anii 1969-1971, la inițiativa pr. Dimitie I. Popovici și a consiliului parohial, și cu binecuvântarea mitropolitului Iustin Moisescu, se fac reparații capitale după 175 de ani. Atunci i se face temelie de piatră la fundație și elevație, i se pun tălpi noi de stejar, se înlocuiesc grinzile putrezite de la pereți în dreptul contraforților, păstrându-se pe lângă trupul vechi de stejar și unele adaosuri din 1794. Biserica este consolidată, încât contraforții din 1794 nu își mai au rostul și se desființează, pereții bisericii rămânând curați, din lemn. Acum, biserica veche apare într-un ansamblu închegat, dar păstrându-și toate etapele prin care a trecut: Etapa I – Bisericuța de stejar care cuprinde în prezent altarul și naosul, fără turnul (clopotniță) desființat în 1794. Etapa a II-a – Pronaosul din brad adăugat în 1794 cu pridvorul din piatră pe stâlpi masivi, situat în partea de miazăzi. Etapa a III-a – Clopotnița din lemn de stejar situată pe zidul de intrare ridicată după 1850. Zidul de piatră al gardului s-a reparat și consolidat în perioada 1794-1796 și s-a întreținut în anii următori. Întrucât, pe locul satului Adâncata, s-a aflat, după obicei, din vechi timpuri, o mică așezare de străjeri cu familiile lor, în „adâncitura” pădurii, la loc ferit a existat un „stâlp de pază”. Ca și azi, în această parte de sat unde s-a ridicat biserica veche, curgeau niște pârâiașe care, la locul de întâlnire, făceau o strânsură de ape care se numea „Tău”. Cei ce locuiau în pădure, în „hora” sau „gora”, adunați în jurul acestui tău, au dat naștere familiei „Horatau”, denumire păstrată și azi de urmașii vechilor ctitori. Pe de altă parte, la locul numit „țarina” sau locul numit „Pleșa”, se găsește denumirea „Tautana roșie”. În fapt, un fost pârâiaș ce trecea peste un strat de prundiș de culoare roșie, pe locul pârâului secat, dacă sapi se găsește prund roșu, iar aici locuitorii satului au săpat o fântână numită „Fântâna roșie” care avea tălpi de stejar, zid de piatră și deasupra, colac din piatră. Vechimea bisericii Satul Adâncata, la începuturi a fost sat domnesc, iar apoi sat mănăstiresc. Istoria lui coboară la începutul secolului 16, chiar înainte de 1500, începe să ființeze odată cu „stâlpii de pază” străjeri-locuitori care păzeau hotarele, care veniseră în zonă după răscoala lui Gheorghe Doja din 1514. Se pune întrebarea: Când s-a ridicat această biserică veche și de cine? Lucru sigur este că pe aceste locuri și-au găsit adăpost bejenarii (ungurenii) de peste munți, Maramureș și Bistrița-Năsăud. Și-au găsit adăpost aici din cauza prigoanei și se poate dovedi prin cercetarea portului, a vorbei și a unor obiceiuri, dar mai ales a rotacismului în vorbire, cât și prin denumirea unor familii, căutând originea și atestarea lor. De la bejenarii (ungureni sau ciobani) aceia se trage denumirea de Adâncata. Ei veneau dinspre Suceava, de dincolo de munți având aceeași priveliște ca și noi astăzi la coborârea în sat. Ei înaintau spre inima pădurii, căci satul era în inima pădurii, și au căutat loc mai „adânc” și ferit, pentru a-și ridica sălaș. În zona cea mai joasă a Adâncatei, la „Portăreni”, oamenii și-au ridicat case, s-au oprit și au folosit lemnul și terenul pentru a trăi. Se întâmpla la anul 7276 de la zidirea lumii (anul 1768). Dovada se găsește într-o carte veche, legată în piele neagră. Prima filă este ornamentată cu sfinți, iar pe verso se află stema țării cu inscripția domnitorului Alexandru Scarlat Ghica Vodă. Aici, în partea de jos, sub stemă, se găsește iscălitura Mitropolitului Anania al Sevastei, care își mai zicea Sevasticul. Începând cu coperta, pe fiecare filă în partea de sus se găsește scrisă însemnarea donatorului, care are 16 rânduri. Scrierea este mare, cu tuș negru, ușor descifrabilă adică „acest penticostari am cumpărat, eu robul Vasile Cîrcu de la presfinția să Kir Anania, Arhiepiscop de Sevastia, drept opt lei și l-am afiorisit la biserica Sfântul Mare Mucenic Dimitrei, la satul care se numește Adâncata, pentru pomenirea mea și a părinților mei, și cine a cuteza a lua de la biserica aceasta, să fie blestemat și afurisit de la Domnul nostru Iisus Hristos și să fie judecat cu Marele Mucenic Dimitrie la strașnică judecată, iar iertăciune să nu aibă în veci.” Această însemnare este foarte importantă față de altele găsite la alte pagini, pentru că blestemul se punea ca să nu se înstrăineze cărțile bisericii. Să ne oprim puțin asupra vânzătorului cărții, Anania al Sevastei după redarea însemnărilor de pe carte. După terminarea acestor 16 rânduri, rudele donatorului scriu la aproape 100 de ani o însemnare de 3 rânduri, și anume: „Acest penticostar s-a păstrat tot de rudeniile lui Vasile Cîrcu, adică Vasile a lui Ioan Cîrcu la anul 1865, octombrie 13”. Se poate afirma că astfel se cunoaște când a fost reparată biserica în timp. De asemenea, de la 1700 până la 1794 în cei 94 de ani nu putea biserica să se șubrezească pentru a fi prinsă în contraforți, deci fusese ridicată cu mulți ani înainte. De aceea, trebuie să ne coborâm în istorie la vremea lui Gheorghe Doja, în 1514, când, mai curând sau mai târziu, bejenarii au putut ridica în stilul cunoscut de ei biserica veche în mijlocul pădurii, din lemnul tăiat și fasonat pe loc, fără temelie, cu tălpile așezate pe strat de mușchi și tot strat de mușchi s-a așezat între bârnele pereților pentru a închide găurile și curentul. Biserica mai păstrează vechea catapeteasmă la care, în cursul anilor, unele icoane au fost înlocuite sau reparate și care poartă inscripții diferite: în slavonă, cu caractere chirilice, iar altele în limba greacă. Satul Adâncata, de asemenea și biserica de lemn, au fost lăsate uitării (în vechime). Astăzi lipsesc documente. Poate nu le-am găsit încă, pentru că satul a fost domnesc și mănăstiresc. Vechimea bisericii atestă vechimea satului și se susțin reciproc. Ar mai fi o explicație la denumirea satului, pentru că în ținutul Storojineț (astăzi în Ucraina), exista și satul Adâncata, iar, în anii din urmă, am fost căutat de locuitori din Storojinețul din nord care își căutau strămoșii în Adâncata suceveană. Pentru un cercetător ar fi o provocare să afle și să se cerceteze documente ce vorbesc de Adâncata-Storojineț, cât și documente care vorbesc de Adâncata-Suceava. Sigur s-ar găsi asemănări, apropieri și coincidențe. Dovezi arheologice I. În curtea interioară a bisericii vechi se găsește și vechiul cimitir înființat în 1790, care a funcționat până în 1864. În vechime, crucile de la cimitir erau din lemn și piatră. Între pietrele de mormânt aflate în cimitirul de la biserica veche, se găsesc și două-trei pietre funerare de importanță majoră pentru așezarea adâncățenilor. Una dintre aceste pietre funerare (cruci) este din anul 1700 și dă la lumină o parte din activitatea unui fost luptător ardelean, venit în Moldova cu ocazia unirii românilor cu catolicii în Ardeal. Între anii 1697-1701, a avut loc uniatia în Ardeal și mulți români au trecut munții în Moldova și Muntenia. Unii au ajuns și în Adâncata. Piatra de mormânt este în formă de cruce, cu brațele laterale tăiate scurt și pieziș în blocul de piatră. Pe ambele laturi, într-o deschizătură de 0,40 m la extremitate, cioplită în pieziș spre mijloc, lasă un braț de 0,10 x 0,10 m. Brațul din stânga s-a rupt înainte de scriere, pentru că nu întrerupe scrierea care începe de pe brațul drept și continuă spre stânga. Piatra este așezată în picioare, are înălțimea totală de 0,80 m, lățimea sus de 0,47 m, partea de jos îngustată și în mijloc o mică ocniță pentru pus candela sau lumânarea. Grosimea pietrei este de 0,13 m. Scrierea are 6 rânduri și începe de pe brațul lateral din dreapta și zice: „Supt această piatră odihnește trupul roabei lui Dumnezeu Gafița, fiica preotului Dimitrie ot satul Adâncata veleat 1700” (în caractere chirilice). În afară de scrierea epitafului, în partea de mijloc are săpată o cruce cu brațele egale, spre exterior mai late, iar spre interior îngustate. Între brațe este săpată prescurtat monograma: ÎS. HS. NI. KA. Pe brațul crucii sunt săpate, pe dreapta, Soarele, iar pe stânga, Luna. Pe verso, în partea de sus în mijloc, este săpat Soarele în altă formă, având 9 raze spre exterior, iar spre mijloc multe raze mici. Cioplitorul pietrei se semnează pe larg și această semnătură ne lămurește un adevăr istoric încă neștiut: „Am scris eu Ion Tircă, preot ot Botoșana”. Posibil ca crucea să fie scrisă după 1700, pentru că nu ne indică luna și ziua morții așa cum se obișnuiește când se pune crucea la mormânt, ci numai data așezării ei. Prin tradiție, adâncățenii știu că au origini maramureșene și ardelene după cum și vorba îi arată, cu unele rotacisme și nume de familii venite din Maramureș și Ardeal (asemenea celor din Poiana, Bosanci, Udești etc.). Dacă cităm cartea părintelui profesor Mircea Păcuraru: „Legăturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Țara Românească și Moldova în secolul 16-18”, domnia sa, pe baza unor citate, arată că mulți ardeleni au venit în Moldova, printre care și preoți, hirotoniți aici ca arhierei pentru scaune în Ardeal. Printre aceștia se putea afla și pr. Ioan Tircă, intrat în monahism cu numele Iov. Prin 1706, el era în Moldova, în vederea hirotoniei ca arhiereu. În 1707, a ajuns mitropolit la Alba Iulia, de unde se refugiază în Maramureș, în locul lui Iosif Stoica, unde va sta pentru scurt timp. Dacă pr. Ioan Tircă, cel care a sculptat crucea este una și aceeași persoană cu preotul bejenar fugit de uniație, care a intrat în monahism, a ajuns mitropolit în Alba Iulia și episcop în Maramureș, de unde i se pierde urma, ne putem gândi că a venit în Moldova și s-a stabilit în ținutul Sucevei ca preot în satul Botoșana de astăzi. El nu a întrerupt legătura cu ceilalți preoți bejenari veniți de peste munte în Moldova și poate că a ținut legătura și cu preotul Dimitrie din satul Adâncata, căruia i-a lucrat piatra de mormânt pentru fiica Gafița, moartă în 1700. Cioplitul în piatră era o meserie care poate îi aducea oarecare venituri pentru cheltuieli zilnice și pentru hirotonirea în arhiereu. Însemnarea făcută pe crucea de la Adâncata ne poate duce cu gândul la faptul că în Botoșana era preot venit din Ardeal (I. T.), în Adâncata era preot tot din Ardeal (Dimitrie), că aceștia păstrau legătura între ei și se ajutau. E posibil ca, la 1775, la anexarea Bucovinei de către austro-ungari, la trasarea „Cordunului” (cum era numită pe atunci granița austro-ungară) să se fi pierdut legătura, Botoșana fiind în Bucovina, iar Adâncata în Regat. Dacă datele biografice ale preotului luptător pentru ortodoxie Ioan Tircă sunt sărace, se poate spune în mod cert că, în timpul șederii sale în Moldova, între 1700-1707, a avut locuință ca preot în Botoșana, era cunoscut în cioplitul pietrei și e posibil să se fi călugărit și să fi ajuns mitropolitul din Alba Iulia și Maramureș. Ar fi interesant de cercetat la Botoșana dacă nu există ceva vestigii după acel preot și dacă nu este înmormântat acolo. Ar trebui căutate date. Între cărțile de strană ce se păstrează în inventarul Bisericii Adâncata, se remarcă și două cărți vechi. Una este penticostarul din 1768, tipărit la București în timpul Mitropolitului Grigorie. În filele cărții se găsește însemnarea „Dancata-Ungureni”. În unele rapoarte ale preoților se atesta vechimea Bisericii în jurul anului 1500. Așa avem pomelnicul triptic, o piesă foarte veche la biserica de lemn, care spune: „Erei Filip (preotul) și Prz. Nastasia, cu încă câteva familii și alte câteva pomelnice pictate pe lemn din vechime”. Biserica veche are stil maramureșean, după stilul bejenarilor ce au venit aici. Adâncățenii au mai fost numiți și „cloșcani”, după revoluționarii de la 1784. A doua carte este un triod ce se zice „Trei cântări” editată la București la 1769, la anul zidirii lumii 7277. Pe această carte, pe ultima copertă în partea de jos, se află iscălitura arhiepiscopului Anania al Sevastei. Cartea are 411 file paginate pe o singură față, legată în piele și, începând cu prima filă, cu tuș negru, se face însemnarea: „Acest sfânt Triod am cumpărat eu, robul lui Dumnezeu Ilasi Vurchi drept 40 lei de la…” (nu se mai păstrează scrisul, s-a tăiat la legat). Urmează blestemul etc. Mai există o însemnare posibil mai veche (pe filele 1, 2, 3), care glăsuiește: „Acest sfânt Triod am dat și eu ajutor cât a voit domnul, eu cucernicul Neculai Calmuțchi”. Acest Neculai este fratele lui Toader Calmuțchi, tulpina familiei domnitoare în Moldova. Toader are mai mulți copii, printre care Ioan, ajuns voievod, și Andreas, plecat din țară, ce ajunge mitropolit al Sevastei, sub numele de Anania; Gheorghe, ce ajunge mitropolit de Salonic, sub numele de Gavriil și apoi mitropolit al Moldovei, adus de fratele sau Ioan. Într-o carte din 1741 din Burdujeni-sat, apare numele lui Gavriil Calimachi. Se pare că Neculai Calmuțchi este unchi drept al Arhiepiscopului Anania al Sevastiei, deci face parte din familia Calimachi. Avea reședința la „Trei ierarhi” și venea uneori și la Burdujeni la Mănăstirea Teodoreni, închinată Sfântului Munte. La 1685, se restaurează Mănăstirea Teodoreni și cu ajutorul acelui Mitropolit. Dacă Biserica din Burdujeni este resfințită în 1785, până în 1794-1796, la Adâncata se restaurează biserica veche și Anania este cel care o resfințește. Aceste însemnări aduc lămuriri și despre vechimea satului Adâncata. Vor trebui să fie cercetate documente vechi din arhivele statului, unele cronici și chiar documente legate de familia Calimachi și sigur se vor găsi dovezi. Pr. ALEXANDRU GRIVINCĂ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: