DR. FR. W. FOESTER „Îndrumarea vieții“

Carte de zidire sufletească

II. Formarea voinței
 

2. Exerciții de statornicie Toate faptele și întreprinderile noastre zilnice sunt prilejuri pentru întărirea voinței, dar, în același timp, prilejuri pentru slăbirea și fărâmițarea energiei. Totul depinde de modul cum ducem la capăt ceea ce ne-am pus în gând; dacă ne obișnuim să punem jos armele și să ne oprim la jumătăți de măsură, la cel dintâi necaz, la cea dintâi oboseală sau la primele piedici din afară, sau dacă, dimpotrivă, puterile noastre ies cu atât mai mult la iveală, cu cât piedicile și stavilele dinăuntru și din exterior se îngrămădesc mai tare. Pe inscripțiile asiriene săpate în piatră vedem pe marii cuceritori cum doboară toate piedicile. Ar trebui și noi să punem, pe toate lucrările pe care le pornim, pecetea energiei noastre biruitoare; întreaga noastră operă ar trebui să depună mărturie despre o virtute crescută din hotărâre și voință. Se spune adesea că munca este în slujba lui Dumnezeu. Dar numai acea muncă este în slujba lui Dumnezeu, care dezvăluie ceea ce este dumnezeiesc în natura noastră, care înseamnă o biruință a voinței sufletești asupra neliniștii, a toanelor și a dorului de tihnă. Foarte multă muncă este în slujba diavolului, deoarece o îndeplinim astfel, încât prinde rădăcini în caracterul nostru obiceiul trădător al jumătăților de măsură. Mulți oameni în toată firea nici n-au idee cât de adânc sunt influențate caracterul și întreaga dezvoltare a voinței de felul cum muncesc ei. Sufletul nostru se formează sau se deformează după modul cum ne îndeplinim munca. Un pietrar face o muncă intelectuală, dacă sufletul și conștiința lui sunt prezente și de veghe până în vârful degetelor, iar un savant ajunge un simplu salahor, dacă lucrează fără grijă și fără conștiință. Adevărata muncă de învățat este numai cea care izvorăște din credință. În această credință constă toată cinstea muncii. Munca fără credință este o înjosire și o îndrumare spre tot felul de slăbiciuni de voință; lucrul statornic este însă școala temeiniciei. Cine stăruie cu credință până la capăt ajunge fericit; vorbele acestea sunt adevărate până și pentru faptele cele mai mici. Pestalozzi însuși se plânge că străvechea credință care-i însoțea pe oameni la treabă a pierit și că muncitorii se țin parcă de zicala: Pe dinafară – trandafir, înăuntru – borș cu știr. Vorbele acestea se aplică și mai mult în felul de a lucra astăzi. În timpurile noastre toate sunt așa de mult îndreptate spre răsplata exterioară a muncii și parcă am uitat că răsplata cea mai bună și mai sigură a trudei noastre este înrâurirea asupra caracterului însuși. Caracterul se formează în pas cu lumea, auzi uneori. În fapt, lumea mai mult distruge caracterul decât îl formează. Cine intră în lume fără un caracter hotărât, acela foarte repede își va pierde și ultima rămășiță de conștiință. Caracterul se făurește prin deprinderile mărunte și simple ale vieții de toate zilele. Obișnuința cu munca îngrijită și încordată, chiar și în îndatoririle cele mici, este cea mai puternică pârghie de cultură în mijlocul sălbăticiei noastre lăuntrice. Stanley povestește în Autobiografia sa că, fiind copil, în așezământul de orfani în care se afla, când îi venea rândul să facă paturile, netezea fiecare pat așa de frumos, încât ar fi putut dormi acolo și un prinț. Acesta este omul care a străbătut mai târziu întunecimile Africii și pe care nimic nu l-a speriat. Planurile grozave de a atinge virtuțile mari trag foarte puțin în cumpănă; caracterul ți-l poți forma numai prin lucrurile simple și elementare. Îndârjirea în hotărâre se învață în zilele lucrătoare, nu în cele de sărbătoare. Ziua de sărbătoare poate să dea entuziasm, dar numai zilele obișnuite le preschimbă pe toate în acțiuni viabile. Dacă ții un chibrit deasupra unei lămpi aprinse, se produce uneori în aer o flăcăruie albastră, ciudată. La mulți oameni, idealul rămâne doar o licărire albăstruie, căci ei nu cunosc adevărata artă a educației de sine, fără de care cerul și pământul rămân de-a pururi departe unul de altul, artă care stă numai într-atât: în lucrurile mari, s-o începi cu cele mici. Prețuirea aceasta a lucrurilor mărunte nu este o pedanterie. Pedant este acela care face lucruri mărunte pentru micimea lor. Pentru cine face lucruri mărunte în vederea celor mari și stăruie pe calea aceasta, lucrurile pieritoare sunt numai un simbol; prin credința lui în cele mici, nu ajunge el însuși mic, ci, aflându-se în mijlocul celor mici, va trăi în stil mare. Energia cu adevărat mare nici nu poate fi credincioasă decât în lucrurile mici: credința ei este izvorâtă din puterea sa nesecată, la fel cum, în domurile gotice, ideea sublimă a întregului, în virtutea puterii sale creatoare, pătrunde până și ornamentele cele mai neînsemnate și le supune gândirii călăuzitoare.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: