Motto: „Cu mâine zilele-ți adaugi,/ Cu ieri viața ta o scazi /Și ai cu toate astea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi!”
Socot că acest adevăr incontestabil „și-a pus amprenta pe sufletul” celor care au organizat pentru prima dată, spre dreaptă cinstire, simpozionul cu tema „Valori naționale cuprinse în creația Mitropolitului Bartolomeu Anania,” în zilele de 24-25 ianuarie 2014, prin care s-a încercat punerea în practică a crezului său, exprimat prin cuvintele: „Cred în scânteia divină a omului și în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în libertatea, în forța creatoare, în iubirea, lacrima și bucuriile lui. Cred în vigoarea și trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu și în talentul greierilor de a-mi inspira duioșii natale !” Textul este reprodus de pe invitația la simpozionul organizat la Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării din cadrul Universității Suceava. O, cât de generos era Vlădica în iubirea față de aproapele și de Neamul său, cu câtă gingășie a vrut să ne îmbrățișeze și cum a încercat „să facă o operație pe conștiință pentru ca scânteia divină să erupă pentru a înfrânge răul din lume!” Eram încercat de o bucurie imensă știind că voi putea culege învățături din „pomul îmbelșugat al creației Marelui Ierarh” și mă gândeam la atmosfera pe care o oferă aula universitară de la pupitrul căreia, „prin grai și imagini”, avea să curgă „o viață de om așa cum a fost”, o viață sfințită prin suferințele temniței și mâna prigoanei comunist-atee. Mă și vedeam strivit de această simbioză revelatoare necunoscută generației mele decât din poveștile părinților care i-au fost tovarăși după gratii, și când a început să ruleze filmul în care Vlădica se adresa „fraților de după gratii”, paralel asistam la confesiunea unui preot făcută cu prilejul Conferinței organizate de ASCOR înainte de Crăciun în anul 2013. Când spunea Vlădica despre „coborârea sa ca să se poată înălța”, eu vedeam pe acel părinte cum îmi spunea: „m-au bătut pentru că purtam haina preoțească și am refuzat ca să o lepăd!”. Acest moment mi-a acoperit mâhnirea determinată de inabilitatea cu care am fost întâmpinați în deschiderea lucrărilor de către gazde prin refuzul „unui început bun”, început cu care părinții ne-au îndatorat din copilărie, adică porunca din rugăciunea binecunoscută: „Totdeauna, lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu.” Ce se întâmplase? Gazda a propus în deschidere ca să ne ridicăm pentru a asculta Imnul universității, după care a început prezentarea invitaților, a anunțat tema simpozionului și pe conferențiari, apoi a dat cuvântul președintelui de onoare, adică Înalt Preasfințitului Pimen. Până să înceapă Înaltul Ierarh, unul dintre noi i-a șoptit gazdei: Este bine să începem cu o rugăciune! La care gazda a replicat: Aceasta nu o avem în program! Salvarea a venit din partea unui participant, care s-a ridicat și a zis: „Trebuie să facem o rugăciune, pentru că altfel degeaba ne-am adunat aici!” Vlădica Pimen, de parcă n-ar fi înțeles, a zis: „Zi mai tare, ce să facem?” Atunci preopinentul a precizat: „O rugăciune!” Ei, și atunci Vlădica i-a răspuns: „Abia acum începem, să facem deci rugăciunea, pentru că și ea face parte din valorile naționale!” Nu știu ce sentimente a avut gazda, dar sunt sigur că „a vrut să se pună la adăpost” față de o eventuală acuzație cum că în aula universitară trebuie să se păstreze linia secularist-atee de indiferență față de Dumnezeu. Ei bine, nimeni nu se poate împotrivi rânduielilor unei gazde, dar dacă gazda voia să onoreze oaspeții și pe cel în numele căruia i-a invitat, atunci trebuia să știe că nu poți evoca un Mitropolit fără a-i recunoaște credința pe care a mărturisit-o și potrivit căreia i-a învățat pe credincioși să se roage. În acele clipe mi-a venit în minte sfatul Sf. Nicolae al Sârbilor, dat celor ce învață, se învață sau învață pe alții, prin care spune: „Învață ce vrei și cunoaște ce poți; însă un singur lucru nu trebuie să-l înveți: să folosești rău știința ta. E mai bine să nu știi decât să știi și să folosești rău știința ta!” Era un fel de „trimitere la plimbare a lui Dumnezeu”, după modelul evanghelic, care spune despre cei din Gadara că „văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor!” (Mat. VIII, 34) A venit apoi cuvântul de deschidere rostit de Înaltul nostru Ierarh, un cuvânt de atenționare, în care a repetat: „Între valorile noastre culturale este și rugăciunea”, ca apoi să arate că „în prezent trăim epoca globalizării și socializării după ce am trecut prin comunism, iar Biserica vine cu lucrarea universalului și adună pe oameni, or acest lucru trebuie să ne dea de gândit.” În acest context trebuie să valorificăm fiecare, conștient și rațional, darul lui Dumnezeu de cunoaștere, pe care orice om – chip al Creatorului, îl poate trăi în propria sa ființă, cu condiția ca să știe în ce stare se află, potrivit sfatului Sf. Nicolae al sârbilor, care zice: „Copiii pătrund până la fapte, oamenii obișnuiți pătrund până la legi; numai oamenii duhovnicești pătrund până la adevăr” Simpozionul cinstirii Mitropolitului Bartolomeu al Clujului, ca popas aniversar, ne arată că el a pătruns până la Adevăr, numai că a ajuns aici obligat să treacă prin temniță și acolo, prin fereastra celulei, ochiul său trupesc să vadă cerul, iar ochiul sufletesc, adică rațiunea, să vadă pe Dumnezeu. În acest context, Vlădica nostru a adus în actualitate câteva precizări, citându-l pe prof. univ. Teodor M. Popescu, martir al neamului al cărui asistent a fost Mitropolitul Bartolomeu, care atrăgea atenția încă din martie 1934 că Statul are obligații față de Poporul Român care „nu este numai un număr de oameni cu drepturi și datorii cetățenești”, așa cum se încearcă a se inocula perfid în conștiința generală potrivit sintagmei „drepturile omului,” ci „este și un suflet colectiv, cu cerințe și drepturi spirituale, iar acestea sunt primordiale în viața lui, permanente și sunt una cu destinele lui…, pentru că Statul, cu toate instituțiile lui, este al Poporului, și Poporul este al Statului cu toată zestrea sa materială și morală, deci și cu cea religioasă (s.n.), și dacă Poporul formează politic Statul, religios el formează Biserica!” Foarte vehement a fost Vlădica atunci când a citat: „Conducătorii Poporului pot să facă în particular abstracție pentru ei înșiși de o credință religioasă, dar de a Poporului niciodată. Ei sunt liberi, ca indivizi, să nu creadă, dar Poporul crede… Credința Poporului nu este credința unui om, liber să o aibă sau nu, este credința milenară a unui neam care o are, care trăiește și moare odată cu ea!” O fi înțeles și gazda noastră? Nu degeaba am formulat această întrebare. Am făcut-o pentru că și următorii care au luat cuvântul „au ținut cu tot dinadinsul” să despartă personalitatea Mitropolitului, să-l „exprime” doar ca om de cultură, ba chiar vorbeau despre „Domnia sa”, adică despre un scriitor laic cinstit în Cetatea universitară a Sucevei, fără a pune în balanță slujirea Sacerdotului Bartolomeu și speranțele lui exprimate prin textul redat în invitație. A vorbit apoi inspectorul general Gheorghe Lazăr, care a ținut să precizeze în numele învățământului românesc faptul că „Școala conlucrează cu Biserica”, despărțindu-le de lucrarea mass-mediei, despre care a spus că „scot alte valori: Becali, Drăgușanu…”, ca apoi să adauge: „Noi trebuie să scoatem valorile cele care au susținut Poporul Român, ca acestea să fie puse în valoare în fața elevilor, așa cum este Părintele Bartolomeu!” Am apreciat poziția aceasta și probabil a făcut-o însăși moderatoarea, care, înainte de a da cuvântul de prezentare pe tema dată de către invitați, a ținut să adauge că „viața Părintelui Bartolomeu a cunoscut încercările comunismului și s-a ridicat deasupra prin harul duhovnicesc.” M-a bucurat acest lucru! Cel dintâi care ne-a invitat „să pătrundem în viața Mitropolitului” a fost binecunoscutul om de cultură Grigore Ilisei. „Pe vorbele lui” se derulau crâmpeie din anii pe care i-a trăit în „școlile comuniste din închisori” cu care „a fost răsplătit” pentru că s-a pus în fruntea mișcării studențești organizată împotriva regimului în anul 1946. Superbă prezentare, făcută de un om care l-a cunoscut îndeaproape pe Părintele Bartolomeu, i-a înțeles rostul și a apreciat jertfa care l-a spiritualizat. Acesta a fost cadrul în care a vorbit și regizorul Cristian Valeriu Hadji-Culea, directorul Teatrului Național din Iași, care a arătat cu a pus în scenă una din operele Înaltului Ierarh de pe vremea când era „doar scriitorul Valeriu Anania. Surprins a fost atunci când a lecturat opera și „au început să se deruleze scenele înaintea ochilor, care exprimau adevăruri ascunse minților plafonate ale regimului comunist”, dar care deschideau noi orizonturi celor cu „mintea brici”, pentru ei opera fiind ca un mesaj profetic. A fost încântat regizorul de „forța gândului” care-i permitea să transmită cititorilor realitățile pe care le trăiește și de care s-a bucurat sincer ca unul care a fost aproape ani de a rândul de viitorul Mitropolit. A urmat apoi pr. dr. Jan Nicolae, lector la Facultatea de Teologie Alba Iulia, care a pus punctul pe „i” și a zis: „În Părintele Bartolomeu Limba română și-a dat expresia sa universală!… El s-a străduit să minimalizeze cât mai mult analfabetismul liturgic…, reușind să determine la îmbrățișare cultul și cultura.” Precizarea aceasta m-a determinat să deschid o paranteză în care să fac analiza cuvântului „cultură,” un cuvânt compus din două realități: „cult” și „ură.” Despărțirea acestor cuvinte provoacă dezechilibre majore în societate, și de aceea de câte ori sesizez derapaje în exprimare sau poziționări separatiste în general, clamând cultura separată de rădăcina cuvântului care este cultul, simt nevoia să chem preopinenții să se întoarcă în timp pentru a vedea că numai împreună acele două cuvinte, „cult” și „cultură,” pot aduce creștere spirituală, altfel, dacă le separăm și le aplicăm aiurea, „ura va semăna vânt pentru a culege furtună.” Dar cel care a definit cuprinzător pe cel în numele căruia ne-am strâns la ceas aniversar, a fost unul din colaboratorii vrednicului Ierarh transilvan, pr. dr. Ștefan Iloaie, de la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca, care a zis: „Înalt Preasfințitul Bartolomeu era ca un leu în administrație și ca un miel în Liturghie!” A adăugat: „Avea ideea regenerării morale a Poporului Român după ieșirea din perioada mare de comunism”, perioadă de peste jumătate de secol, în care raționalismul ateu a siluit conștiințe și a provocat răni adânci în trupul acestui neam. Vorbitorul a arătat că, în viziunea lui, „această regenerare sau curățenie morală se face dinlăuntru spre în afară și nu invers, pentru că lumea interioară este lumea valorilor, deoarece regenerarea are caracter moral.” Am înțeles din expozeul său că Mitropolitul „și-a pus amprenta adânc pe convingerile colaboratorului”, care a sesizat preocuparea „redescoperirii legăturii dintre cult și cultură”, relație în care se „elimină poluarea spirituală” și se aplică regula simplă potrivită căreia „dacă agresorul are dreptul de a agresa, atunci și agresatul are dreptul de a sta împotrivă, tăindu-i drumul către el!” De o frumusețe deosebită a fost cuvântul celui ales de Marele Mitropolit ca să-i valorifice manuscrisele după ce va trece la cele veșnice, adică prof. univ. dr. Aurel Sasu, critic și istoric literar, care i-a lansat cu prilejul simpozionului cartea, „Misterele orientale și creștinismul” (lucrarea sa de licență în teologie) prima din seria „recuperări” din arhiva Mitropolitului Bartolomeu, precum și ediția a II-a nemodificată a cărții „Corupția spirituală, Texte social-teologice”, pe care a prezentat-o ca fiind o punere în aplicare a principiilor călăuzitoare pe tot parcursul vieții: de la studenție și drepturile colegilor săi, la anii de temniță și apoi în slujba Bisericii neamului său. Cuvintele universitarului au captat total pe cei prezenți și i-a sensibilizat atât de mult încât imaginile din filmul documentar se transformau încetul cu încetul în propriile lor trăiri și speranțe pentru care n-au putut să se exprime personal, fie din cauza timpului care nu le-a permis să se deschidă după ce trecuseră încercările Mitropolitului, fie din pricină că unii, deși l-au însoțit în timp real, n-au găsit puterea de a-l și sprijini într-un fel sau altul. Și pentru unii și pentru alții, este valabil ceea ce spunea: „Pragul timpului nu s-a simțit, în rugăciune omul devine vecin cu eternitatea!” (A intrat în clubul select al Uniunii Scriitorilor, fiind înnobilat cu titlul de „Doctor honoris causa” de Universitatea din Cluj – 2001, de Universitatea Alba Iulia – 2008, precum și de la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași – 2009, în aula căreia a rostit: „Sunt un om ca voi, dar am Cuvântul; Miracolul e fapta mea cea bună! Mă simt din nou ca acasă!” Cu adevărat acasă a ajuns atunci când Cerurile s-au deschis ca să-l primească în Împărăția lui Dumnezeu – 31 ianuarie 2011, lăsând un gol imens în părțile de peste munți și în sufletul ardelenilor, care-l „alintau” cu titlul de „Leul Ardealului”, care a avut înțelepciunea să „implementeze” în ființa sa un adevăr care a început să devină realitate de la cel dintâi creat și mărturisit în cuvântul cu care am deschis acest subiect: „Cu mâine zilele-ți adaugi,/ Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate astea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi”, călăuzindu-se după sfatul Sf. Nicolae al Sârbilor, ale cărui cuvinte l-au însoțit în temniță, în eforturile creației literare și în slujirea arhipăstorească: „Învață ce vrei și cunoaște ce poți; însă un singur lucru nu trebuie să-l înveți; să folosești rău știința ta. E mai bine să nu știi decât să știi și să folosești rău știința ta!” Viața și activitatea Mitropolitului s-a scris în trei acte: primul act s-a desfășurat în casa părintească, al doilea act în temnițele comuniste și ultimul înaintea Sf. Altar, de unde a și plecat „să se odihnească puțin!” Apăsătoare cruce a lăsat Vlădica Bartolomeu urmașului său, Înalt Preasfințitului Andrei, dar Dumnezeu îl va întări să o ducă așa cum l-a întărit și pe cel care l-a precedat. Felicităm Comitetul de organizare a Simpozionului inaugural. Socotim ostenelile celor care, prin prezență și cuvânt, au creat atmosfera de sărbătoare pentru a marca cei trei ani de când Marele Mitropolit s-a dus să slăvească față către față pe Dumnezeu. Ne bucurăm pentru lansările de carte care-i poartă numele, „diortosite” și scoase de sub tipar de onor prof. univ. dr. Aurel Sasu. Alese mulțumiri și recunoștință! Pr. IONEL FILON
Comentarii