Valeriu Anania: Cerurile Oltului

Nonagenarul Valeriu Bartolomeu Anania, răsărit din pământul Vâlcei (18 martie 1921), a fost, deopotrivă, scriitor și teolog și s-a mutat la Domnul ca Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului (25 ianuarie 2012).
 

A scris poeme dramatice plăsmuite doar în gând în iadul închisorilor comuniste – “Miorița” (1966), “Meșterul Manole” (1968), versuri în volumele Geneze (1971), Anamneze (1983), eseuri teologice – “Cerurile Oltului” (1990), nuvele și povestiri – “Amintirile pelerinului Apter“ (1991). Opera sa de căpetenie este editarea Bibliei, ediția Jubiliară a Sfântului Sinod, diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată (București, 2001). Cartea “Cerurile Oltului”, editată de Episcopia Râmnicului și Argeșului, a apărut „din inițiativa, cu binecuvântarea și predoslovia Preasfințitului Gherasim, Episcopul Râmnicului și Argeșului”. A fost concepută ca o convorbire între scriitorul Valeriu Anania și teologul Bartolomeu Anania – fratele mai mare, călugărul – bătrânul frumos. Prin osârdia Arhimandritului Bartolomeu și a scriitorului Valeriu Anania, în această carte își dau mâna „teologia, istoria națională, istoria artelor, filosofia, etno-logia și folclorul… oferind culturii românești șansa unor fructuoase dezbateri asupra patrimoniului nostru național.” Dintru început, lucrarea nu s-a voit a fi un ghid al mănăstirilor din acea eparhie, nici o lucrare de artă, pentru că inițiatorul ar fi apelat la un istoric sau la un istoric de artă, dacă ar fi dorit așa ceva. Concepția de bază a cărții este exprimată clar de către Bartolomeu Anania: „Pământul patriei e sacru prin osemintele străbunilor, prin sângele și mormintele – știute și neștiute – ale eroilor, prin sudoarea muncii țăranului, prin toată încărcătura lui afectivă și, până la urmă, prin el însuși”(p.9). Pentru a defini epitetul sacru, autorul îl explică prin practicarea religiei nu în mod simplu, ci prin contactul omului cu sfințenia „prin comuniunea lui cu Dumnezeu, efectivă, lucrătoare, mântuitoare” (p.9). Această tainică lucrare se realizează în primul rând în Biserică pentru că „Biserica este simbolul cel mai concentrat și mai cuprinzător al vieții creștine căci aceasta nu poate fi concepută fără actul liturgic” (p.13). Rolul Bisericii este accentuat și în paragrafele următoare, autorul susținând că orice Mănăstire sau Schit poate să nu aibă chilii și nici măcar clopot, dar nu poate exista fără Biserică. Reține atenția cititorului meditativ deosebirea pe care autorul o face între semn și simbol. Citându-l pe teologul rus Leonid Uspensky, precizează că „semnul se mărginește la a arăta o anumită realitate, în vreme ce simbolul exprimă și, într-un fel, încorporează și înfățișează o realitate care-l transcende” (p. 13). Astfel, Biserica, locaș de cult, este și un semn: prin arhitectură și pictură se deosebește de construcții laice, dar și de o moschee, o sinagogă, un templu budist sau o bazilică romano-catolică. În timp ce semnul rămâne exterior (și ne gândim la semnele creștinilor din primele veacuri ale creștinismului prigonit), simbolul implică „descifrarea lui presupune inițiere și participare; pește în limba elenă se cheamă IHTYS”. Creștinul inițiat traducea reprezentarea grafică în cuvânt, iar cuvântul îl citea prin dezvoltarea fiecărei litere într-un alt cuvânt: Issus Hristos Theou Yios Sotir” (p. 14). Un alt simbol creștin la care autorul teolog zăbovește convingător este Crucea de orice formă, culoare, cu ornamente diferite, simbol creștin prin excelență „încorporând toată încărcătura spirituală legată de întruparea, viața, evanghelia, patimile, moartea și învierea lui Iisus Hristos. Rezultat din întretăierea orizontalului cu verticalul, semnul crucii întrupează în sine întreita antinomie umano-divină: suferință – bucurie, înfrângere – biruință, moarte – înviere” (p.14). Pagini calde, cu adânci învățături teologice, dar și cu imagini de adevărată poezie realizează scriitorul urmărind asemănările și deosebirile, doar de formă, pentru că ideea de conținut este aceeași, ale crucilor de pe biserici precum cele de la Vodița, Cozia Veche, Biserica Domnească de la Argeș sau Tismana. Descrierea Bisericii Mănăstirii Cozia este uimitoare: „Mi s-a părut că văd în ea cea mai intimă parte din Cerurile Oltului, nu numai pentru că turnurile ei se oglindesc în apa – acum liniștită – a bătrânului râu, ci și pentru că ea însăși este o oglindă a cerului nostru duhovnicesc” (p. 30). Spre deosebire de Biserica Domnească de la Argeș, de curte, de încoronare, de ceremonii auguste, Cozia a fost dintru străfundurile vremii numai așezare monahală. Călugării trăitori acolo și în împrejurimi n-au făcut istorie, susține autorul, dar au lăsat denumiri geografice: muntele lui Teofil, pârâul lui Antim sau, simplu, Călugărul. Sunt denumiri încărcate de poezie rostite și astăzi cu evlavie. Între cuvintele pe care Valeriu Anania alege să le comenteze, și pentru încărcătura lor spirituală, un loc aparte ocupă verbul a ctitori. Cu acribie și bună cunoaștere a termenilor, autorul pornește de la istoria ctitoririi Mănăstirii Arnota. Susține că termenul acesta este relativ. La toate celelalte Biserici prezentate până la această pagină se observă, ca element comun, că ceea ce numim „începuturi” ale vechilor noastre mănăstiri sunt, de fapt, continuări, prefaceri, înnoiri sau mai expresiv prenoiri. După concepția sa, prenoirea nu este o simplă înnoire – dregere, lustruire, restaurare – ci „preluarea lui de la înaintași spre a-l duce mai departe cu un spor de frumusețe și trăinicie, prefacerea lui în același duh, printr-o înaintare în timp” (p.76). Este și situația de la Mănăstirea Dintr-un Lemn când ctitorii bisericii de piatră au păstrat și numele vechii biserici dintr-un singur stejar, dar au și păstrat-o drept mărturie pe cea veche, unde contemporanii trecători calcă cu evlavie și uimire”. Multe pagini ale cărții despre comorile Olteniei sunt dedicate geniului creator al poporului nostru. Fin cunoscător, din lecturi, dar și din călătorii, al frumuseților altor popoare, Mitropolitul Bartolomeu recunoaște ce anume a împrumutat creatorul necunoscut, fie el pietrar, lemnar, argintar, și cum a prelucrat după tradiția noastră. Nu acceptă părerile unor istorici de artă care se grăbesc să pună sub tutela sârbilor, grecilor, italienilor, armenilor sau nemților, inclusiv pridvorul brâncovenesc. Recunoaște existența influențelor, dar socotește că „este exagerat să le scormonim înainte de a căuta propriile noastre rădăcini și izvoare, înainte de a depista, prin comparație, contribuția duhului românesc” (p. 84). Îl prețuiește pe marele istoric de artă Vasile Drăguț, care a nuanțat puterea influențelor străine și a recunoscut că la „elaborarea acestor opere de artă creștină au participat și alte forțe creatoare și că ele au exprimat cu totul ale aspirații” (p. 84). La această concluzie a ajuns istoricul comparând bisericile de lemn din Transilvania, cu turlele lor ascuțite în văzduh, cu arhitectura gotică a marilor catedrale ale Evului Mediu apusean. Scriitorul Valeriu Anania conchide convingător: „Formele de împrumut se subțiază treptat și își iau chipul unei matrițe autohtone prin care geniul românesc absoarbe ceea ce simte că-i este propriu și leapădă impostura” (p. 96). Din frumusețile Apusului a luat numai cât a crezut că-i trebuie spre a da frumuseților neamului său un spor de frumusețe. Autorul se întreabă retoric „Ce ar fi fost dacă la banii lui (n.a. este vorba de Ctin Brâncoveanu), în pădurile de la Romani, ar fi răsărit o miniatură a Domului din Milano?” Și răspunsul lui este „o monstruozitate” (p. 96). Cuvinte de aleasă cinstire sunt adresate Sfinților Voievozi Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu care au înălțat locașuri de cult ce înfruntă veacurile spre slava lui Dumnezeu și spre cinstea neamului nostru românesc între popoarele lumii. Citind, nu mă puteam hotărî dacă să mă minunez de scriitorul Valeriu Anania sau de teologul Bartolomeu Anania. Starea aceasta de uimire m-a însoțit de-a lungul lecturii acestei cărți, recitită cu alți ochi ai sufletului, acum când sunt „monahia Elena” decât atunci când eram „profesoara Elena”. Parcă aud și acum cuvintele clar rostite, adânci și convingătoare pe care Arhimandritul Bartolomeu le trimitea spre sufletele miilor de pelerini creștini care se adunaseră la slujba de canonizare a Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla. Sunt bucuroasă că Bunul Dumnezeu mi-a dăruit clipa de a-l asculta și de a-l cunoaște atunci ca și mai târziu, când Mitropolit al Clujului accepta cumințile mele pagini în revista „Renașterea” pe care o păstorea. Despre cartea “Cerurile Oltului” mai sunt multe cuvinte bune de spus, dar voi încheia modesta mea osteneală cu aprecierea pe care Preafericitul Părinte Teoctist o face activității de teolog și scriitor – Bartolomeu / Valeriu Anania – care a adus „un suflu nou în ogorul întregii ortodoxii românești”. Monahia ELENA SIMIONOVICI Sfânta Mănăstire Voroneț

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: