Povestea tristă a neamțului de la Pojorâta

Johann Konerth, cetățean german, fost profesor de matematică, fizică și astronomie, credea că a găsit, în urmă cu 8 ani, bucățica lui de rai la Pojorâta și că își va petrece aici, în pace și armonie, anii care i-au mai rămas de trăit.
 

Johann Konerth

„Nu există în lume apă mai bună ca aici la Pojorâta sau un aer mai curat, care miroase a pin de la pădurile de pe munții «Adam» și «Eva». Aici mi-am găsit locul care-mi dă sănătate, în care pot duce pe picioare bine și muncind diabetul și hipertensiunea. Acum Pojorâta înseamnă «acasă» pentru mine, chiar dacă toată familia mea trăiește în Germania” a mărturisit neamțul. După cum a declarat el însuși, serenitatea găsită de profesorul german e pe cale să se facă bucăți, pentru că oamenii cu care s-a însoțit, cu care s-a ajutat, dar față de care a răspuns ajutându-i în egală măsură, îi fac acum șicane, zile fripte, îi aduc jigniri și împrăștie bârfe fără niciun fond real. Neamțul, prieten bun și mereu de ajutor Germanul s-a născut în 1937 în Ardeal, la Apoș, județul Sibiu, iar înainte de ’89 a plecat împreună cu soția, legal, în Germania stabilindu-se în Heidenheim, un orășel din districtul Ulm, oraș universitar situat pe Dunăre, la sud de regiunea muntoasă Schwäbische Alb, în landul Baden Würtemberg. Când cei 7 copii ai săi au crescut, Johann, pensionar deja, a revenit în România și a început o vreme un periplu pe la prieteni și foștii colegi de facultate, în aceste drumuri trezindu-se, de două ori, cu mașina spartă de hoți. În final, atras de propunerea unui localnic din Pojorâta, Păcurăroi Ștefan, a acceptat să locuiască în casa acestuia, la început doar în anumite perioade, apoi stabilindu-se acolo permanent. Din când în când, cum face și în prezent, pleca acasă în Germania pentru diferite treburi și controale medicale, să-și vadă copiii și nepoți, dar având grijă să fie prezent și la tribunal, la Suceava, în procesele care au urmat spargerii autoturismului. „A fost foarte drăguț când m-a luat la el, ca să nu mă mai plimb când la Câmpulung, când la Suceava. Așa cum am fost crescut de acasă să nu stau degeaba, am ajutat mereu la treburi în gospodărie, pentru că mă pricep la multe. I-am făcut o baie, am bătut parchet, am ajutat în grajd, la câmp, la fân, orice era nevoie și mă pricepeam. N-am fost un întreținut găzduit de pomană, favorul de a locui la această familie l-am plătit întotdeauna prin muncă. Gazdele mele au o nepoată care la vremea aceea trebuia să dea admitere la liceu pe care am pregăti-o la mai multe materii. Nu critic acum, dar dacă eram acolo de ce să n-o pregătesc? De la 6 la matematică, a ajuns printre primele la liceu” a povestit profesorul. Timpul a trecut, iar, în 2005, Johann Konerth, „neamțul” cum îi spune lumea în Pojorâta, a cumpărat de la această familie 500 mp de pământ pe care l-a și intabulat tot atunci și pe care a început să și facă o căsuță. A muncit cu mâinile lui totul la ea, ajutat uneori și de soție, iar construcția casei a durat peste 3 ani. „Munceam în paralel când la casa mea, când la ei, le-am mai făcut o baie și la etaj. Munceam cu drag peste tot pentru că eu am fost sănătos doar când am muncit. Le-am fost de ajutor întâi bunicilor, apoi băiatului lor, apoi copiilor acestora, mai ales fetei, pe care am ajutat-o când a trebuit cu bani la facultate, pentru multe alte lucruri. Timp de 6 veri copila a petrecut luni întregi în Germania împreună cu mine, cu soția și copiii mei, fără să o coste nimic, a fost plimbată în multe locuri, iar ai mei îi ofereau cadouri și chiar bani. Păreau gesturi normale între familii care au o relație de amiciție și ajutorare. Ei mă ajutau pe mine la Pojorâta, când mergeam în Germania era rândul nostru să ne purtăm omenește și toată lumea în Pojorâta credea că astfel va ține treaba cât voi trăi eu” a continuat povestirea neamțul de la Pojorâta. Dacă nu iese cu moștenire, apare amnezia Cu puțin înainte de moartea soției Elisabeta, profesorul Konerth a observat că parteneriatul și buna înțelegere cu vecinii începe să se clatine. Căsuța era gata deja de ceva vreme, soția lui era bolnavă, copiii din Germania – la casele și rosturile lor, așa că, într-o zi, nepoata vecinilor, tânăra pe care profesorul a ajutat-o cu generozitate, a lansat întrebarea surpriză. «De ce nu puneți casa pe numele meu» m-a întrebat ea într-o zi, probabil îndemnată de părinți, că nu cred că i-a venit ei ideea. I-am spus că nu pot pune casa încă pe numele nimănui și, în plus, cât timp am familie, copii, nepoți, cum să pun casa pe numele ei? Îi ajutasem cât mi-a stat în putință pe vecini și, cred, i-am răsplătit cu vârf și îndesat pentru binele pe care mi l-au făcut și ajutorul pe care îl speram pentru mai târziu. Trebuia să vină ziua, a și venit de altfel, când n-o să mai pot conduce, când o să am nevoie de câte ceva de cumpărat, de o jumătate de kilogram de lapte, pentru care plăteam. Începeam însă să înțeleg cu ce gânduri mă aduseseră ei la Pojorâta, ce planuri își făcuseră cu mine. Când au văzut că nu moștenesc nimic de la mine, au dat măștile jos. Am înțeles și cât de false au fost toate mulțumirile și declarațiile de respect, promisiunile că mă va ajuta la bătrânețe, făcute și chiar scrise de copila aceea” s-a resemnat germanul de la Pojorâta. Încet, pe când încă se mai vizita cu Păcurăroi cel vârstnic, ginerele lor le-a interzis să-l mă mai primească în casă. Iar bătrânul neamț se tot întreba din ce în ce mai nedumerit cum pot oamenii să se schimbe atât de mult și mai ales să uite de lucrurile bune, de ajutorul de toate felurile pe care l-au primit. „Nevasta lui a și spus într-o zi că au crezut că eu sunt un neamț care are bani, că vin, muncesc, fac, apoi plec și le las lor totul. Era pe față deja. Cum nu sunt un fricos, le-am cerut explicații, pentru că nu venisem la ei nici să fur, nici să înșel și tot ce am făcut, inclusiv casa, a fost cu acordul lor. Le-am spus că am dreptul, câte zile mai am, să trăiesc liniștit. Fata mă sfătuia să plec, pentru că liniște cu ei n-o să am. Cu asta mi s-au tăiat toate! Se folosiseră de mine și mă lăsaseră fără sprijin”. Ulterior, vizitele la vecini i-au fost interzise total și restricția adusă la cunoștința profesorului atât de bunica Păcurăroi, cât și de nepoata mult ajutată, pe care le lovise amnezia totală în legătură cu toate faptele bune ale profesorului Konerth. Au urmat și alte mici mizerii, șicane care aveau ca scop, probabil, să-l facă pe neamț să-și ia lumea în cap. Un mesteacăn plantat acum 6 ani aproape de poartă a devenit, brusc (culmea!), făcător de frunze care fac mizerie, iar în scurt timp copacul a început să se usuce, udat, bănuiește neamțul, cu ulei ars sau saramură. Plecat la înmormântarea soției, în octombrie anul trecut s-a trezit că cineva îi rupsese lacătul de la firida de pe stâlpul electric din fata porții și întrerupsese alimentarea electrică la casă. Sesizați, polițiștii din localitate au cercetat întâmplarea și au răspuns germanului în scris: „S-au confirmat aspectele sesizate de dvs. și vă comunicăm că domnii Păcurăroi Ștefan și Frâncu Mihai, din comuna Pojorâta, au fost avertizați în scris pentru a nu se implica în niciun fel în acte sau fapte de amenințare ori șicanare, însă cei în cauză nu au recunoscut săvârșirea acestor fapte reclamate de dvs.”. De Crăciun, neamțul a fost foarte bolnav, dar a depășit cu bine acel prag dificil, însă nu pentru că i-au sărit vecinii în ajutor. Ba din contra. Surprinzător, a fost vizitat din nou de nepoata vecinilor, care terminase banii de benzină. „«Poți să mori» a fost ultima replică a fetei și m-a lăsat în casă. Noroc de niște vecini care locuiesc la 1 km și jumătate de mine” a spus bătrânul Konerth. „Îmi revendic dreptul la viață în liniște” Am aflat că lumea din Pojorâta știe despre șicanele și intimidările pe care Johann Konerth este silit să le suporte, punându-și nu numai liniștea, ci chiar sănătatea în pericol. În comunitate, fostul profesor de matematică este respectat și admirat pentru hărnicia lui, pentru discreția și bunul simț cu care tratează relația cu localnicii. Secretara primăriei Pojorâta a întărit aceste păreri vorbind despre profesor în cuvinte frumoase, ca despre cel mai cumsecade om. În momentul de față, bătrânul profesor s-a retras cu totul în curtea lui, iar portița dintre el și gospodăria vecină s-a închis demult. „Îmi doresc acum doar să fiu lăsat în pace. Nu-mi trebuie judecată și umblături prin tribunal la vârsta mea. Odată ajunși acolo, vin copiii mei din Germania și nu e bine deloc. Nu e amenințare, doar îmi revendic dreptul la viață în liniște. Pentru toate cele făcute am dreptul la liniște, am dreptul să nu mă trezesc cu tensiune 22-24 sau într-o criză diabetică din cauza răutăților, jignirilor, amenințărilor și bârfelor lor” a încheiat neamțul pensionar de la Pojorâta. Mărturisesc că, după ce am aflat aceste întâmplări, m-a năpădit rușinea. Rușinea în fața lipsei de omenie și de onoare a unor oameni care trăiesc în aceeași parte de lume cu mine. Se spune despre noi, bucovinenii, că suntem primitori, harnici, omenoși și gospodari, dar se pare că nu este o regulă generală. Printre noi există și specimene îndoielnice pentru care valorile de bază ale omului inteligent și civilizat nu valorează nimic. Sunt și bucovineni de-ai mei care n-au citit încă din cartea omeniei, a bunului-simț și a onestității.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: