SĂ FI FOST O SIMPLĂ ÎNTÂMPLARE ?

Deși exteriorul îi denotă natura pragmatică, iar energia-i pozitivă izbucnește ca un foc de artificii, mobilizând lumea din jur la acțiuni benefice, Svetlana e o fire emotivă, sensibilă, capabilă să evadeze în reverii romantice. A lucrat mulți ani la tipografia regională din Cernăuți și e posibil s-o fi întâlnit nu o dată pe coridoarele lungi de acolo, când făceam de serviciu la numerele curente ale „Zorilor Bucovinei”. Dar niciodată nu s-a întâmplat să ni se întretaie drumul intereselor, până acum două luni, când la Muzeul de Arte din Cernăuți au poposit, într-o pitorească suită, țăranii români din Bucovina interbelică ai pictorului George Löwendal, aduși de Fundația ce-i poartă numele, întemeiată de nepoata sa Ariadna Avram.

 

Atunci a fost o sărbătoare românească de suflet cum rar se întâmplă la Cernăuți, mulți aducându-și aminte că nu doar au auzit în treacăt, ci au manifestat și un viu interes față de viața și creația acestei neordinare personalități, aduse prin vrerea destinului în Bucovina, ca să se îmbolnăvească iremediabil de dorul românesc… Ne-am bucurat de inaugurarea expoziției, am ascultat discursurile vibrante despre pictorul revenit la Cernăuți în pragul primei jumătăți de veac de la trecerea în eternitate, i-am admirat operele ce-i mărturisesc, de rând cu impresionantul talent și subtilitatea artistică, sorgintea românească prin liberă opțiune, alimentată de dragostea imensă pentru Bucovina… Am mai trăit o zi două sub impresia evenimentului din sfera divinului artei și… ne-am văzut de treburile noastre pământești. Or, așa e viața simplilor muritori: tot ce e imprevizibil de frumos durează prea puțin, lăsând doar o vagă amintire. S-a organizat o expoziție, l-a adus cineva pe George Löwendal… E firesc să nu ni se pară mare ispravă, doar pentru aceasta și funcționează Muzeul de Arte, alte instituții similare. În privința găzduirii vernisajului tablourilor lui George Löwendal, însă, povestea diferă puțin de la normalitatea lucrurilor. Voi împrospăta memoria cititorilor cu câteva detalii asupra cărora n-am stăruit în relatarea de la inaugurarea vernisajului. După ce dna Ariadna Avram a mulțumit politicos conducerii Muzeului de Arte din Cernăuți pentru amabilitatea și inițiativa de a găzdui expoziția, ținând să menționeze că evenimentul este consacrat și aniversării a 20-a a instituției respective, arhivistul Dragoș Olaru, aflat pe aproape, mi-a spus revoltat că „nu mai poate răbda și se simte dator să intervină cu o remarcă”, el știind bine că, în realitate, pentru această lăudabilă „inițiativă a muzeului”, au luptat timp de trei ani doi entuziaști cernăuțeni – Valeriu Basaraba și Svetlana Țopa, iar toate cheltuielile au fost suportate de Fundația Löwendal. Remarca lui m-a provocat să leg capăt de vorbă cu dna Svetlana Țopa, care se ținea pe lângă oaspeții din București. Și mai contrariată am rămas după primul schimb de amabilități cu ea, aflând că nu cunoaște limba română. Adică, o persoană de altă naționalitate s-a zbătut pentru a-l aduce pe George Löwendal pe meleagul despre care pictorul spunea: „Nicăieri n-am fost mai fericit ca-n Bucovina…”! Preocupată de menajarea oaspeților, dna Svetlana mi-a lăsat numărul de telefon, cu promisiunea să vorbim mai târziu despre legăturile ei de sânge și credință cu românii. Și iată că ceasul acelui „mai târziu” a bătut la un apus de soare, găsindu-ne pe o bancă de lângă Fântâna Turcească. Scoțând din poșetă un teanc de fotografii, dna Svetlana mi-a depănat o istorie dramatică a rădăcinilor sale, nelăsându-mi timp pentru notițe, neacceptând s-o înregistrez, din motiv că viața ei nu merită să apară în atenția publicului larg. Am intuit și o oarecare sfială că nu cunoaște româna. Dar nu acest aspect mă interesa, ci cum a ajuns s-o cunoască pe nepoata lui George Löwendal, căci anume întâlnirii lor se datorește vernisajul de la Cernăuți. A trecut ceva timp de la întâlnirea noastră la Fântâna Turcească și, din însemnările mele fugitive pe un petic de hârtie, încerc să reconstitui sumar destinele câtorva generații. Tatăl ei, Traian Doroș, s-a născut în satul Mahala, având nefericirea să-și trăiască anii copilăriei în Siberia. Dezastrul abătut asupra măhălenilor n-a înconjurat această familie. Iacob Doroș (bunicul Svetlanei) s-a aflat în coloana românilor măcelăriți la Prut, în februarie 1944. Nu se știe cum și unde și-a găsit el sfârșitul, însă familia nu i-a fost cruțată. Traian, un copil de 12 ani, a fost deportat împreună cu mamă-sa, Zamfira (bunica Svetlanei), și a muncit alături de ea, câștigându-și porția de pâine ce i-a ținut zilele în cleștarul de gheață. Spre deosebire de mulți alți deportați, care s-au întors la vetrele străbune, purtând mai departe jugul robiei, Traian Doroș nu s-a lăsat înhămat de cei ce-și făceau mendrele prin satele noastre, adică s-a ferit să ajungă în kolhoz. A muncit la Centrala Hidroelectrică Bratsk, pe la Tașkent și alte orașe din fostul imperiu. Oricum, câștiga mai bine decât dacă ar fi rămas la Mahala. Pe drumurile sale îndepărtate și-a întâlnit și dragostea, aducându-și consoarta din Voronej. Astfel se explică faptul că nici Svetlana, nici sora sa Angela, cu un an mai mică, nu vorbesc limba maternă a tatălui lor. Svetlana își amintește doar câteva cuvinte, învățate de la mătușa Maria Huțcal din Boian. Când era mică mergea la ea în ospeție. Are și la Mahala rude, care o invită și o primesc cu brațele deschise. A fost nu demult la un unchi, cu oaspeții din București, care căutau urmași ai românilor pictați de George Löwendal. Unchiul i-a servit și i-a primit cu mare căldură, așa cum o întâmpină și pe ea de fiecare dată. Atât doar că i-a vorbit (ca de obicei) numai în română, făcând-o să roșească până-n vârful urechilor în fața bucureștenilor, când bătrânul începuse s-o certe, propunându-i să vină mai des la el, că o va învăța una-două limba neamului. Un alt unchi, Octavian Rusu din București, abordează o tactică mult mai delicată. Datorită lui, Svetlana a făcut cunoștință și s-a împrietenit cu Ariadna Avram. S-ar părea că a fost o simplă întâmplare, însă nu crede că există asemenea întâmplări nedirijate de o voință superioară ființei omenești. Unchiul Octavian Rusu a avut mai mult noroc decât tatăl Svetlanei, reușind, în urma refugiului părintelui său să trăiască, să respire și să vorbească românește, pe pământul țării libere de tirania sovietică. Are o familie prosperă (trei copii bine aranjați în societate), este director general al unei firme cunoscute la București (QUALITAS SA), care se ocupă de certificarea sistemelor de management și a unor produse pentru construcții. Dar nu acestea sunt lucrurile cele mai importante. Născut în 1938, inginerul Octavian Rusu rămâne același incurabil pasionat de călătorii și de a cuprinde necuprinsul, insistând să le altoiască această dragoste copiilor și rudelor sale. Mai ales, are o afecțiune deosebită pentru neamurile înstrăinate din Cernăuți. Surorile Svetlana și Angela, împreună cu familiile lor, sunt oaspeții cei mai doriți. Ecoul întâlnirilor de la București le însoțește ca luminile unei veșnice sărbători: ,,Am fost de câteva ori la București, la unchiul Octavian, evocă cu bucurie Svetlana. Ultima dată – o echipă întreagă: eu cu fiul și nora, Angela cu soțul și copiii. Unchiul ne-a pregătit un apartament spațios, ne-a alcătuit un grafic al excursiilor, indicând fiecare pas pe ore. Este extrem de punctual, atent față de orice amănunt. Ne-a purtat prin cele mai pitorești locuri ale României, pe la rudele din Brașov, iar relicvele cultural-istorice ale Bucureștiului le cunoaștem deja pe de rost. Dorința sa cea mai mare e să-i apropie pe copiii noștri, să ne ținem de neamuri… În una din excursiile noastre prin capitală, s-a oprit în fața unei vile minunate și ne-a propus să intrăm la Fundația Löwendal, pictorul care a înveșnicit pe pânză țărani de la baștina tatălui meu. Acolo am cunoscut-o pe Ariadna Avram, care ne-a mărturisit că s-a întâmplat un adevărat miracol, întâlnind-o în acea zi. Cuprinsă în diverse activități, ea intră foarte rar pe la sediul Fundației, de aceea nu cred că a fost o simplă întâmplare că pașii unchiului s-au îndreptat în acel moment spre casa George Löwendal. Cel mai curios îmi era să aflu cum se înțeleg, în ce limbă comunică neamurile de la Cernăuți cu cele din București. ,,Avem translator personal, glumește Svetlana. Valeriu Basaraba, despre care ați auzit la vernisaj, este soțul Angelei. Fără el nu facem un pas prin România, cred că-l doare gura de atâta vorbă”.Valeriu Basaraba, pe lângă calitatea, lăudată de cumnata sa, „de a vorbi foarte frumos românește”, este înzestrat cu un dezvoltat simț artistic – îndeplinește funcția de director creativ la Editura „Kolirdruk” din Cernăuți. De aici și interesul de a organiza expoziția lucrărilor lui George Löwendal la Cernăuți. Astfel, printr-un concurs fericit de împrejurări, susținute de energia organizatorică a Svetlanei, dar cel mai substanțial de dorința și finanțele Ariadnei, a început o nouă etapă a destinului artistic al lui George Löwendal la Cernăuți, verificată de adevărul dictonului latin „Ars longa, vita brevis” („Viața e scurtă, arta e veșnică”). Acum, Svetlana Țopa se ocupă de adunarea informației despre urmașii țăranilor imortalizați de pictorul Bucovinei, stimulând ideea Ariadnei de a întemeia o Fundație Löwendal în nordul Bucovinei.