De ce nu se face Reîntregirea României ?

Se împlinesc 95 de ani de la Marea Unire din 1918, când Basarabia, desprinsă de Imperiul rus, Bucovina, Banatul și Transilvania desprinse de Imperiul Austro-Ungar s-au alipit la Vechiul Regat și astfel a răsărit în atenția lumii România Mare. Evenimentele politice, militare și diplomatice din România anilor 1916-1920 trebuie cunoscute în toată complexitatea lor.
 

Este suficient să ne referim doar la câteva moment politice importante pentru a înțelege situația internațională complicată de mai înaintea și din timpul Primului Război Mondial. Unirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei cu Vechiul Regat, decisă de Adunările Naționale de la Cernăuți (28 noiembrie 1918) și Alba Iulia (1 decembrie 1918), a putut să devină realitate politică, administrativă și juridică numai prin recunoașterea reîntregirii statului România de către toate statele din Europa și de pe celelalte continente. Vechiul regat avea, cu privire la aceste teritorii – provincii românești –, garanții politico-militare stipulate prin Tratatul de Alianță din 16 august 1916, semnat de Rusia, Franța, Anglia și Italia. Parlamentul României reîntregite, întrunit în sesiune comună festivă în ziua de 29 decembrie 1919, votează legile de ratificare a Unirii cu România a Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei. Recunoașterea oficială, ratificarea Actelor naționale ale Unirii, consfințirea faptului istoric de reîntregire a României a revenit Conferinței de Pace de la Paris din anii 1919-1921. Această instanță internațională urma să asigure încheierea Tratatelor de Pace între țările beligerante, între care și România, să ratifice, prin asemenea tratate, configurația granițelor unor state noi sau reîntregite (cazul România), din Centrul, Estul și Sud-Estul Europei. La 4 iunie 1920 se semnează la Trianon, de către Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu, Tratatul de Pace cu Ungaria, consfințind astfel hotărârea celor 100.000 de români din Transilvania, Crișana, Maramureș, Banat, Bucovina, Basarabia, adunați la 1 decembrie 1918, privind Marea Unire. La 21 octombrie 1921, se semnează la Paris, de către Franța, Anglia, Italia și Japonia, pe de o parte, și România, pe de altă parte, Tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut și Nistru, ca o consfințire a actului din martie 1918 luat de Sfatul Țării de la Chișinău. Astfel se încheie procesul juridic, consfințit de cele 31 de state participante la Conferința de la Paris, care legitimează actul Reîntregirii noului stat, România. Cronologia evenimentelor demonstrează că Unirea n-a fost un cadou oferit de cabinetele diplomatice ale acelor ani. Unirea, marea izbândă a românilor în istorie, are în spate un sacrificiu uman enorm, și anume, acela că în Primul Război Mondial au murit aproape un milion de români. Să încercăm să explicăm de ce nu se face astăzi reîntregirea României? Deși aveau patru exemple de urmat: cel al lui Mihai Viteazul de la 1600, cel al lui Alexandru Ioan Cuza de la 1859, cel al lui Ferdinand I de la 1918 și cel al lui Ion Antonescu de la 1941, cu toții, începând cu Președintele, Guvernul, Parlamentul și terminând cu fiecare dintre noi de pe cele două maluri ale Prutului, spre deosebire de baltici, am dovedit lipsă de viziune istorică. Nenorocul nostru a făcut ca de la 1944 încoace să nu avem oameni politici care să pună deschis în fața lumii problema reîntregirii noastre teritoriale. Iarna și vara anului 1944 au adus din nou Armata Roșie în Bucovina și Basarabia. Mizând pe înțelegerile cu Marea Britanie și SUA, bazându-se pe statutul de putere victorioasă, Uniunea Sovietică se reinstalează în fostele teritorii anexate în vara anului 1940 în urma aplicării prevederilor Protocolului adiționat secret la Pactul sovieto-german din 23 august 1939. A fost invocate și art. 4 al Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 care stipula: Se restabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România, stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940. Dar istoria nu a consemnat și arhivele nu păstrează vreun acord sovieto-român datat cu 28 iunie 1941. Prin acest termen, de fapt, partea sovietică înțelege răspunsul regal de la București de evacuare, sub amenințarea armelor, a teritoriilor revendicate de Moscova prin nota ultimativă remisă reprezentantului României în seara zile de 26 iunie 1940. Să fi însemnat ultimatumul lui Stalin din 26 sau cel din 28 iunie 1940 tratative?! Și totuși… Linia frontierei româno-sovietice trasată în vara anului 1940 a fost confirmată șapte ani mai târziu prin Tratatul de Pace cu România semnat la Paris la 10 februarie 1947. Conferința de pace de la Paris (1946) a anulat Diktatul de la Viena, Transilvania revenind acasă. Întorși cu trenul de la Conferința de la Paris, Gheorghe Tătărăscu, Ion Gheorghe Maurer, flancați de Gheorghe Gheorghiu-Dej, au ținut la fiecare oprire a garniturii discursuri înflăcărate de slăvire a generozității „tătucului popoarelor”, fără a pomeni o vorbă despre condiția impusă românilor de delegația moscovită: primind înapoi Transilvania, renunțați definitiv la Basarabia și nordul Bucovinei! Revenirea stăpânirii sovietice în Bucovina Nordică și Basarabia s-a produs în condițiile în care regiunea încă nu reușise să se refacă de pe urma evenimentelor dramatice din prima parte a războiului mondial. Operațiunile militare din Bucovina din anii 1941 și 1944, strămutarea germanilor, ungurilor și polonezilor, deportările practicate de administrația sovietică și de autoritățile române, refugierea unei părți din populație în interiorul României în fața înaintării Armatei Roșii au condus la o scădere dramatică (cu 35,2%) a numărului de locuitori. Acest gol demografic a fost umplut parțial prin strămutarea în Bucovina, în primii ani postbelici, a mii de cetățeni din regiunile de est ale Ucrainei și din alte republici sovietice. Astfel, în 1946, din cauza exodului de persoane din alte părți ale Uniunii Sovietice, populația regiunii a crescut cu 53.690 de oameni (12%). Fenomenul strămutării era încurajat de politica de slavizare a Bucovinei, promovată de autoritățile bolșevice. După reocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei începe teroarea. Mii de oameni sunt duși la muncă forțată, se face un nou val de arestări, mii de foști ostași ai armatei române au fost condamnați la muncă silnică, tinerii au fost recrutați la comisariatele militare raionale sub motivul repetării instrucției militare, s-au înființat colhozurile, iar țăranii care se opuneau sau nu-și realizau normele au fost condamnați pentru crime contrarevoluționare, parazitism etc., etc. Și în Basarabia situația demografică nu-i mai bună. Este suficient să amintim că, în prezent, aproape 1,4 milioane de moldoveni lucrează în străinătate, inclusiv în Rusia și în România. După 1990 situația din Bucovina este puțin diferită de cea din Basarabia. Ucraina trage după ea toate tarele regimului sovietic. Românii din nordul Bucovinei și Ținutul Herța – ca și cei din Basarabia de altfel – intrați în malaxorul stalinist de exterminare și deportare forțată aproape au dispărut. Bătrânii, coborâtori din răzeși, îi poți număra pe degete. Urmașii lor de azi, cei aproape jumătate de milion de români minoritari din Ucraina, sunt dezbinați. Statistica oficială ucraineană împarte greșit și arbitrar populația românofonă în români și moldoveni. În pofida adevărului istoric și a realităților existente, precum și a normelor și standardelor internaționale prin care sunt determinate drepturile persoanelor aparținând minorităților, Ucraina refuză, în continuare, să aplice angajamentul celor doi președinți, Emil Constantinescu și Leonid Kucima, semnatari ai Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina. Ultima speranță a românilor din Bucovina și Ținutul Herța de a se uni cu România a fost pierdută definitiv atunci când Emil Constantinescu și Adrian Severin și-au pus semnătura pe documentele de renunțare în favoarea Ucrainei a acelor teritorii. Se mai vorbește despre Declarația Politică dintre președintele ucrainean, Victor Iușenko, și președintele României, Traian Băsescu, în care se prevedea rezolvarea problemelor divergente din relațiile bilaterale? Deși au anunțat că va fi formată o comisie bilaterală la nivel prezidențial privind situația din Transnistria, situația minorităților naționale din cele două țări, problemele economice și ecologice din zona Deltei Dunării și Mării Negre, nimic din ceea ce și-au promis unul altuia cei doi emanați ai revoluției portocalii, Victor Iușenko și Traian Băsescu, nu s-a înfăptuit. Praful s-a ales din frăția portocalie a României cu Ucraina… (Doar diferendul privind Insula Șerpilor a fost rezolvat, dar prin arbitraj internațional) La întrebarea, Unirea Basarabiei cu România putea fi făcută?, Mircea Druc, fost prim-ministru și deputat în Parlamentul de la Chișinău, răspunde: – Da, au existat două momente, după data de 5 decembrie 1991, imediat, odată cu dispariția, de jure și de facto, a Imperiului Ideocratic Sovietic. Până atunci nu puteai decât să visezi la modificarea frontierelor marelui colos spulberat, numit URSS. Se putea declara Unirea, concomitent, de cele două foruri legislative, de la Chișinău și București. Și aceasta înainte ca Mircea Snegur să fie ales președinte și să bage imediat Republica Moldova în CSI. A mai existat un moment propice, ca un preludiu al Reîntregirii – februarie 1992. După falimentul Băncii Centrale de la Moscova, deputații basarabeni, speriați, solicitau introducerea leului românesc, pentru a circula alături de cuponul moldovenesc și rubla rusească. Introducerea valutei ar fi fost mai eficientă decât o eventuală lansare a parașutiștilor sau a tancurilor. Conducerea de la București, însă, avea o cu totul altă agendă la momentul respectiv. Începând cu martie 1992, după declanșarea războiului ruso-moldovean la Nistru, nu mai putea fi vorba decât de construirea Unirii, cu tenacitate, în timp. Cauzele ratării? – După o eclipsă de jumătate de secol, nomenclatura de la Chișinău, organic, nu dorea Unirea. Cei de la Tiraspol luptau pentru acapararea patrimoniului din complexul militar-industrial. Șefii basarabeni, la rândul lor, nu știau cum să împartă între ei avuția acumulată în al doilea mare complex – cel agroalimentar. La Unire se gândeau poeții, intelectualii și o bună parte din tineret. Puterea politică de la București nu putea face Unirea din cauza conjuncturii interne: luptele intestine pentru acapararea pozițiilor cheie în economie și politică; evenimentele de la Târgul Mureș; Piața Universității și Mineriadele. Pe parcursul anului 2012, la împlinirea a 200 de ani de la prima rupere a Basarabiei (16 mai 1812), zeci de mii de oameni au ieșit în stradă pentru a solicita Unirea. Succesul campaniei de semnături este o urmare a implicării în cauza unității naționale a românilor, a mii de persoane de pe ambele maluri ale Prutului și a acțiunilor constante desfășurate în ultimii ani de organizațiile non-guvernamentale. Marșul din 20 octombrie 2013 precum și următoarele acțiuni, de la cele culturale la cele de lobby sau cele stradale, sunt pași firești către răspândirea ideii unității naționale în rândul tuturor segmentelor societății. La Adunarea „Pentru Moldova! Pro Europa!” din ziua de 3 noiembrie 2013 au participat peste 100.000 de oameni. Moldovenii și-au arătat astfel dorința ca Republica Moldova să devină parte din Uniunea Europeană. Considerăm că unirea Republicii Moldova cu România este o chestiune de timp, care se va realiza când un număr suficient de mare de oameni va solicita acest lucru și va lucra la înfăptuirea ei și când Republica Moldova se va integra în UE. Summitul de la Vilnius din aceste zile (28-29 noiembrie) ne dă un strop de optimism. Prin semnarea de către Republica Moldova, Ucraina (?) și Georgia a Tratatului de asociere cu UE, condiționat de respectarea de către aceste țări a independenței Justiției, reducerea corupției și altele, se va putea vorbi de o anumită apropiere a Bucovinei și Basarabiei de patria mamă, România, deja integrată în UE. În timp ce Jose Manuel Barroso a anunțat că nu aderăm nici acum la spațiul de liberă circulație umilind românii la zidul Schengen, același Barroso promite ridicarea vizelor de acces în țările UE, pentru moldovenii cu pașaport electronic. Să nu fie aceasta doar o declarație electorală?! Dr. CORNELIU GRIGOROVICI Președintele Filialei Cluj a SCLRB

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: