Un “cruciat” humorean

Când propuneau, în 1978, Sociologia mediului ca „nouă paradigmă”, W. Catton și R. Dunlap, deși sensibilizați ecologicește, nu bănuiau voga orientării și, cu atât mai puțin, proporțiile conflictului dintre ecologiști și adepții „creșterii”.

 

Însă relația social/non-social se cerea a fi luată în studiu, dată fiind alarma ecologică iscată după de Rachel Carson, prin Silent Spring, „trezise” mișcările de mediu în SUA. Burch (1971) vorbea chiar despre „coșmarul ecologic” după ce, multă vreme, viziunea triumfalistă vedea în poluare doar „parfumul prosperității”. Saltul de la „societatea opulentă” (Galbraith, 1958) la societatea riscului (risk society) și, cu deosebire, conștientizarea globalizării riscului au atras atenția asupra limitelor de toleranță ale ecosistemului. Încât, confruntată cu propria ei dezvoltare, alimentând un pachet crizist, societatea – în faza modernizării reflexive – pune acum în dezbatere, la modul acut-responsabil, nu doar distribuția bunăstării sociale ci și distribuirea riscurilor ecologice. Am propus această introducere pentru a semnala o recentă apariție, purtând semnătura lui Nicolae R. Dărămuș (Inocenții marii terori, Alexandria Publishing House, Suceava, 2013). Urmăresc de multă vreme eforturile, deloc încrâncenate (venite ca un dat firesc, natural, luminos), cheltuite pe frontul eco-literaturii de către acest fost medic internist din Gura Humorului, un clujean răbdător (dar persuasiv), fixat în Bucovina; un fost pasionat vânător, bătând cu înverșunare munții și sperând că prin tabletele sale eco-politice (încredințate, o vreme, Cotidianului, apoi Jurnalului național) ne va smulge din astenia civică în care ne-am scufundat. Convins că educația „pro natura” e cu putință (și) prin lectură, el s-a lansat în jurnalismul „de mediu”, într-o adevărată cruciadă de sensibilizare ecologică prin cuvânt și imagine. Cândva, într-un film TV (Ochii triști ai naturii), dl Dărămuș atrăgea atenția asupra delictelor de mediu și denunța „bâlciul jurnalistic”, implicit „prețul tăcerii”: carnagii cinegetice, braconaje și chiolhanuri, vânători ministeriale și justiție „prin telefon”, toate sub acoperirea „nevoii patriotice de valută”. Neliniștitul medic alimentează ritmic o rubrică eco-civică, adunând piese grele la ceea ce ar putea fi voluminosul „Dosar Dărămuș”. Ecourile n-au întârziat și autorul, apărător al patrimoniului faunistic și forestier, martor (deloc tăcut!) al fărădelegilor și atentatelor la biodiversitatea carpatină, vituperează braconierii cu ștaif, mulțimea yesmenilor, dovedind mână de prozator. Observator caustic, neezitând a folosi și vopseaua pamfletară, doctorul Dărămuș nu mimează îngrijorarea ecologică. Chiar crede că mileniul în care am intrat va fi ecologic sau nu va fi deloc. Spirit sagace, ființă utopizantă, el se bate cu muțenia ministerială; tragedia faunistică nu e o ficțiune, apele ucise și pădurile rase („îngropate” în memorii fără răspuns) ar cere grabnic intervenții reparatoare. Dar pădurea carpatină e „mută”, zice autorul, iar guvernanții ignoră semnalele de alarmă. Fiind un autentic disperat lucid, fostul vânător nu ar vrea, totuși, să subscrie tezelor cioraniene; încă mai crede în putința deșteptării, fără a ne pierde, definitiv, în spațiul ratării. Să nu uităm, însă, că și invectivele lui Cioran porneau dintr-o iubire disperată. Suporter al lui Octavian Paler, medicul humorean nu cade în scepticismul dizolvant al maestrului. Moralistul de la Lisa, risipind formule aforistice pe fundalul unui radicalism profetic, a fost taxat drept „Cassandra absolută” a societății post-decembriste, prizonieră a unei tranziții împleticite. Dacă eseistica sclipitoare a dlui Paler nu trecea dincolo de „comerțul cu idei”, bătăiosul doctor chiar a intrat în bătălii riscante și s-a duelat în procese dureroase și costisitoare (unele câștigate!). Isprăvile din urmă ale „cruciatului” humorean se înscriu în spațiul livrescului. La Editura Allfa, în 2003, ivise o carte „de autor”, adresată celor între 7 și 77 de ani, având un motto șocant, denunțând – iarăși – inconștiența noastră: „fiarele acestui Pământ meritau o specie umană mai reușită”. Fiindcă Ursul, distinsa fiară, folosind fotografiile autorului, pleda tocmai pentru „conviețuirea morală”. Cu mesaj ecologic explicit și parfum sadovenian (ca scriitură), textul dezvăluia un peisagist de talie, obsedat de beletrizare. Și mai trebuie, neapărat, notată o performanță: ritmul narațiunii. Într-un secol grăbit, vitezist, autorul redescoperă lentoarea epică, cucerindu-și cititorii. Față de Sadoveanu (în Ochi de urs), el schimbă unghiul în ecuația fiară-arătare. Dacă pentru un Culibaci, în pădure „toate sunt limpezi și se cetesc ușor”, iar dl Ionaș îl va „lovi” pe tâlhar pentru furtișagul din poiana hochstandului, protagonistul povestirii lui Dărămuș este chiar „distinsa fiară”: ea contemplă desimea cetinilor și pleoapa lunii, zărește dușmanul înfricoșat și aude tunetul împușcăturii, coborând în moarte. Având ca suport seducția stilistică, cartea scoasă la Allfa, destinată copiilor, ar trebui citită mai ales de adulți. Cu vocație de moralist, omul nostru din Nord, un „tânăr entuziast” (cum l-a gratulat un ministru, brusc îngrijorat de scurgerea unor informații înspre Consiliul Europei), rămâne un incomod. Cu fibră de justițiar, Nicolae Romulus Dărămuș, fără a obosi, continuă bătălia. Și nu doar pe baricadele livrești… O recentă apariție, spuneam, confirmă recidiva. Aici, în volumul pomenit, el adună, selectiv, articolele din Jurnalul Național, veritabile ecofabule (la sugestia lui Valentin Zaschievici), vestind ieșirea din „era egoului”. Rememorând dureros, intrarea în inevitabila Românie reală. Adică: gatere și păduri de cioate, covoare de pet-uri, îmbogățiți ignoranți, vânători nesătui, ciorovăiala politicienilor, mâini hulpave, carnagiul oficial. Pe fundalul isteriei consumiste, aducând la rampă mitocănia adrenalienaților. Uitând, păgubos, de arbori, ape limpezi, sălbăticiuni, „urcatul” la cerbi sau la cocoși etc. Or, Nicolae R. Dărămuș se vrea/este un avocat al necuvântătoarelor, „un spirit vertical și luminos”, cum scrie Orlando Balaș în Prefață. Încercând a vindeca suflete, slujind educația pro natura prin mijlocirea artelor, înrolându-se în don-quijotești campanii mediatice. Ins ciudat în ochii unora, dușmănit (desigur), condamnând braconajul industrial și deșeurile „progresului”, deplângând pădurile care dispar. Un zbuciumat, un neliniștit, o inteligență luminoasă, în pragul disperării chiar. Vegheată, însă, de o luciditate calmă și caldă. El, un „ăla cu urșii lui”, întristat că sunt atâția oameni care tac, că sunt voci (ale celor dedicați, informați, mai puțin vizibili) fără ecou, că prostia sprințară se lățește (aducând bani și notorietate) iar replica eficientă, concertată, lipsește. Nu poate înțelege vehemențele literaților de salon, neimplicați, contemplând doar, lamentativ, coșmarescul spectacol. Și cu atât mai puțin lăcomia băieților deștepți („fără de măsură”), civismul amorțit. O recentă expediție pe culmea Suhardului i-a prilejuit noi dezamăgiri. Printre lunetiști cu jipane și roiuri de infractori zonali, înfiorat de urletul drujbelor, putea contempla un munte „împărțit” între primării. S-au tăiat păduri pentru a hotărnici proprietăți, cu garduri masive, interminabile, cu stâne „europene”, dotate cu băi („de ținut cartofi”). Sperând, totuși, de la primele apeluri că trezirea se va produce. Că în pofida „marii terori democratice”, mesajul ecologic lucrează, că vorbele risipite în atâtea bătălii incerte au un destinatar. Chiar dacă speratul front ecologic, autorul bătând pe la uși importante, nu s-a închegat încă în jurnalismul autohton. Atât „bărbățeii de elită” (boierii minții, nu?), cât și grobienii care ne înconjoară, aruncând sudalme groase, sunt opaci la astfel de îngrijorări reale. Sensibilitatea ecologică le e străină, disprețuind inocenții Terrei. Cu care, de altminteri, împărtășim o soartă comună, gândind responsabil istoria viitorului, protejând biodiversitatea în numele patriotismului planetar. O „carte luminoasă” acest volum (depresiv, totuși) semnat de Nicolae Romulus Dărămuș, o carte care, paradoxal, ne pune pe gânduri. Sau ar trebui. Un volum de succes (ca dovadă, turneul prin țară, solicitările în avalanșă), vorbind despre drama ecologică pe care, cu voioșie, în părtășie, o încurajăm. Dacă educația ecologică e în suferință la noi (și e!), astfel de apariții, credem, pot îndrepta măcar reactiv, atitudinal, situația. Încât dl Dărămuș, pe un ton optimist, are, negreșit, dreptate când conchide: „Privind înapoi, cred că am făcut bine”. S-ar cuveni să-l urmăm…