Tren de plăcere

Chiar în ziua în care a intrat în vigoare noua scumpire a biletelor de tren, am avut plăcerea de a călători spre Suceava cu matinalul automotor feroviar dinspre Vicșani. Un… tren de epocă, de vreo jumătate de veac (după cum mi-a povestit chiar el, duduind, de la plecarea din stație, acompaniindu-și zgomotele ritmate de cale ferată cu un refren zângănit din toată caroseria bătrână), dar cu scaune și suporturi pentru bagaje oarecum upgradate. În zi de duminică, puțini călători, pare-se că mai curând dintre cei care au rămas fani ai mersului pe drumul de fier.

 

Și care poate vor rămâne astfel până când – dacă va fi să se întâmple și asta – li se va lua și această plăcere, pentru a se updata și ei în roluri de călători pe frecventele microbuze ori se vor da pe mâna lui nenea care abia așteaptă să-i fluturi din mână (Ia-mă, nene!…). În zi de duminică, ușa autotrenului s-a deschis, iar în cadrul ei a apărut controlorul de bilete, poftindu-mă din priviri să salt. Cred că dacă m-aș fi ridicat anevoie, mi-ar fi întins și mâna de ajutor. M-a condus până la locul pe care mi l-am ales în trenul-muzeu viu și m-a privit încă o dată, parcă pentru a fi pe deplin asigurat că șed bine. Apoi a plecat spre capătul din care venise, pentru a se scutura de rolul de steward pe care tocmai îl îndeplinise frumos și a reintra frumos în cel de controlor. Mi-a privit biletul vreo 15 secunde (deși e clar că-i știa pe de rost conținutul) înainte de a-l composta. Dar fără acest substanțial contact, aproape ritualic, misia sa ar fi fost mai părăsită de sens… Și era un bilet un pic mai scump, dar eu am convingerea că, de fapt, plătisem și întâlnirea specială cu el, și decorul antique, și șansa de a mă apropia de conductor (de care nu mă separa decât un glasvand) privind șinele tot înainte ca și cum eu mânam „regionalul” acela, ca și cum vagonul nu mi-ar fi fost decât prețioasa cochilie despre care îmi aminteam că o port și pe care, de fapt, o trag după mine și-acum… Din ce în ce mai greu, din ce în ce mai scump.