Cînd demolarea poate fi înălțare

Am primit, de curînd, de la Adrian Voica volumul Demolarea Catedralei, apărut la Editura Vasiliana ’98, în anul trecut, cu o dedicație frumoasă și surprinzătoare în același timp: Domnului Gicu Moldoveanu, general, multă vreme, pe Frontul Cuvintelor, din partea unui voluntar rămas cu mîna la chipiu.
 

Frumoasă, căci, știindu-mă în afara cercului creatorilor de texte poetice, îmi făcea onoarea de a mă considera părtaș în trudnica muncă de pe ogorul Măriei Sale Limba Română. Surprinzătoare, prin raportare la ceea ce era scris pe aceeași pagină, cu litere mult mai mari: DEMOLAREA CATEDRALEI, titlul volumului. Am fost tentat de multe ori să scriu despre poezie, la modul general sau la modul particular, mod de materializare a poeziei în cuvintele cuiva, dar de fiecare dată ceva mă oprea. De data aceasta, tentația de a da gîndurilor veșmîntul cuvintelor a fost mai puternică, fără pretenția, însă, de a emite judecăți de valoare. M-a încurajat gîndul că poezia nu e scrisă special pentru critici, ci și pentru cei ca mine, cititori ordinari. Rareori un volum de poezii prezintă o unitate ca cel de față, susținut pe doi piloni, catedrală + demolare. Catedrala este o prezență explicită, de la un capăt la celălalt al volumului, aflîndu-se printre cuvintele cele mai frecvente, iar autorul ține să atragă atenția că, deși există un zidar (observați: un zidar, nu un arhitect!), ale cărui cărămizi, de aur, aduse de la Casa Ideilor cîte două, mai multe nu poate!, sînt, în ridicarea Catedralei, silabe, catedrala însăși fiind Catedrală de Silabe, o simfonie în care fiecare instrument-silabă are partitură proprie, a cărei interpretare doar pare aceeași: O silabă/ Se tînguie./ Alta delirează/ Într-o lumină/ Ce oscilează/ Între trecutul și viitorul/ Zilei (Catedrala de silabe). Ca, odinioară, Meșterul Manole, contemplă înălțarea edificului: Aici va fi un vers,/ Acolo, – altul./ La mijloc eu,/ Împuns din două/ Părți,/ Ca unul ce-a visat/ Înaltul/ Și-a vrut să-l coboare-n/ Cărți (Construcția de lîngă Catedrală). E fascinat de frumusețea înălțării: cum să nu-ți placă/Minunea/ Cînd stoluri de cuvinte/ Vin/ Și se așează pe creanga unui vers?, dar mai importantă îi pare finalizarea: Totul e/ Să faci o livadă,/ Să ai ce lăsa/ Moștenire (Accent). Doar ascunzîndu-te-n cuvînt/ Rămîne umbra pe pămînt (Creație), atrage atenția, în altă parte, autorul. Edificiul rezultat e un paradox. În Casa Ideilor totul e cuvînt, cunoaștere și cuvînt: Cunoaște frumusețea pe pămînt./ Restul răsare din cuvînt (Magie), dar Catedrala e de silabe, unități constitutive ale cuvintelor, la întîlnire cu semele, constitutive din alt plan. Ansamblu de semne, care dobîndește veșmîntul celui mai potrivit ansamblu de silabe, vocale și consoane, Nenumărate melodii,/ Curcubeie sonore (Critic și poet), cuvîntul tinde să devină în poezie suficient sieși, dacă e cuvîntul acela, capabil să sugereze semnificații diferite chiar la același cititor, în funcție de starea sufletească în care se află. Pentru a convinge, Adrian Voica cheamă la raport speciile lirice, de la imnurile adolescenței trecînd prin odă, pastel, meditație, spre elegie, cea cu frunzele în balans, din mersul toamnei; ba chiar închină o Odă către elegie, pe care o invită să-și șteargă păcatele Cu năframa durerii/ Ascunsă în vers, dar, dacă elegia a umplut valea/Cu tînguieli zadarnic rimate, autorul dorește, chiar cînd coboară din Acropole, să respire doar vigoarea/Ritmului sublim/ Al iubirii de oameni,/ De țară,/ De necuprinsul din mine/ Îndrăgostit (în taină vinovată)/ De tine. Cîtă deosebire între elanul ritmului de aici și sentimentul din Dedicație, care deschide volumul. Dacă Blaga se abandona Materiei, simțindu-se numai trup și numai lut, Adrian Voica se întoarce la vremea cînd Nu știam că există/ Materie și Spirit,/ Rit-mul venea singur/ În poeziile cu aurore boreale/ Infinite în umbra/ Unor fragede promisiuni. Reproșîndu-i trupului că acum vrei să fugi/ Și să mă lași singur, parcă ar vrea să se refugieze în Spirit, în Poezie, în Catedrala de Silabe, ridicată într-o viață. Este cea de-a doua dimensiune a volumului, de contemplare, de la înălțimea vîrstei, a drumului parcurs: Din vraful de idei aleg/ Vreo cîteva ce au/ Ca rime/ Un sens neutru,/ Dar nu bleg (Mărturisire). Și timpul se contorsionează, totul devenind azi: în Catedrală: nicăieri/ Nu-i o priveliște cu ieri./ E numai clipa (În catedrală). De observat: nu priveliște de ieri, ci cu ieri. Priveliștile de ieri nu lipsesc, dar au devenit de azi: Totul e mișcare/ Într-o nebuloasă/ Din care ar putea ieși/ Sori (Parcurs). Vremea cînd De pretutindeni izvorau fîntîni/ Și de silabe se albea scorușul (Pastel II) e așa de prezentă, încît uiți să-ți iei medicamentele,/Dar nu uiți să-ți găsești sentimentele (Vîrsta a treia), chiar dacă Din primăvara/ Ce-a murit de mult/ Rămase miros/ De tămîie mov (Pastel II) și E totul palid/ În gîndirea mea/ Ce încearcă veșnic/ Să mixeze o stea cu ea (Aspecte). Iar asta dă un nou sens existenței: Așa-i de frumos/ La 80 de ani/ Să alergi după o rimă/ Ca un adolescent/ Și cînd o ajungi,/ Bucuros/ Că poți s-o strîngi la piept,/ Ea să treacă/ Mai departe/ Indiferentă (Sport extrem). Frumusețea căutării rimei întrece necazul că aceasta ar putea să-i scape, gîndindu-se că Sînt tot mai puțini/ Fierarii/ Ce potcovesc Pegasul și mîngîindu-se cu gîndul că Lui Pegas de va fi/ Să șchiopăteze,/ Îi voi da drumul/ În pădurea de vorbe (Pegas). Indiferent care va fi finalul, cît trăim, Toți avem nevoie/ De un cer/ Deasupra (Cer). Îl întristează refuzul trupului de a-l ajuta: Acum te dai înapoi,/[cînd] Eu vreau să merg înainte (Dedicație), dar se bucură să constate că, totuși, Încă respir, e încă bine,/ Ideile vin și pleacă/ Nemulțumite/ De aerul pe care-l respir (Starea actuală). Poate că această nemulțumire îl conduce la gîndul demolării Catedralei, deloc nouă pentru întreaga spiritualitate și, poate, chiar pentru Adrian Voica, din moment ce mărturisește: Ideea demolării/ Catedralei de Silabe/ Nu este nouă./ Nou e curajul (Taurul). Această demolare se transformă însă în opusul său, continuînd să existe și după ce creatorul va fi numai spirit. El însuși se întreabă curios: Cum va fi fost/ Ultima vecernie/ În Catedrala de Silabe? (Ultima vecernie). Observați: nu cum va fi, ci cum va fi fost, plasînd totul într-un trecut prezumtiv al viitorului. Umbra părelnică a Catedralei va dăinui în palatul de statui al Poeziei, unde artistul care vine/ Moare/ Știind că are bustul lui (Ghidul), reinventînd mitul lui Zamolxe. Moare, cum moare în fiecare vers (Versul ca rugăciune), știind, însă, ca Sisif, că Mereu o luăm de la-nceput,/ Și cînd materia/ Învie/ Sfîrșitul e necunoscut (Ghidul), subjugat de iluzia/ Că ai atins/ Esența (Iluzia). Cochetînd frecvent cu distihul, Adrian Voica a devenit stăpîn al unei taxonomii aparte, o taxonomie poetică, asemenea celei din Gest: Oprește focul/ Și clocotul clipei încetează. În Strategie ne și avertizează: Vînez scurtimea versului, care trebuie să devină freamăt în lumina uni gînd (Nișa cu distihuri), dar nu uită că, totuși, poezia are nevoie de podoabe!/ Nu de multe,/ Ci alese cu gust,/ Ca să-i dai farmec/ Și stil (Ars poetica). Autorul Demolării Catedralei se vede la vîrsta de 80 de ani, după indici numai de el știuți, vîrstă ce-l obligă la bilanțuri care-i provoacă trăiri contradictorii, în multiple culori, de la înălțarea pînă la demolarea catedralei, cu amalgamări ale timpului, în azi contopindu-se întreg timpul. Rîndurile de față sînt scrise cu credința că unui voluntar rămas cu mîna la chipiu pe un front a cărui importanță pare a scădea cu fiecare zi ce trece se cuvine să i se dea onorul. GHEORGHE MOLDOVEANU

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: