Note de lector

Infinitul mic

În anul 2011 apare la Herg Benet Publisher, București, în colecția “4“, cartea de debut “Soarele mecanic” a foarte tânărului George Serediuc, carte ce adună o colecție de poeme, unitare stilistic, în cea mai mare parte, de excepție.
 

Încercările de a-l plasa în centrul generației douămiiste nu-i aduc neapărat un beneficiu, din contră. Te poți întreba din ce generații au făcut parte Dostoievski, Vargas Llosa sau Nichita Stănescu? Sau ce legătură este între “11 elegii”, “La lilieci” și “Detectivul Artur” al celor trei cunoscuți poeți români (Nichita Stănescu, Marin Sorescu și Emil Brumaru), membri ai aceleiași generații? Poate, cel mult, apartenența la unele curente literare, curente ce transcend generațiile. Până la urmă, creația este numai o șansă individuală. Aceeași șansă și-o dă și George Serediuc atunci când abordează poezia prin prisma infinitului mic către iluminarea senzațiilor/reprezentărilor, plasându-se sub imperiul lucidității și nu al logosului sau al parabolei metafizice. Plasat în centrul universului pe care îl aduce în sine, poetul renunță la condiția general umană în favoarea celei a omului. Și așa sunt părăsite marile teme ale lumii. Astfel, dimensiunea temporală a cosmosului în care suntem înspațiați, guvernată de soare, este redusă la mecanismul ceasului: “văd soarele, el e ceasul de mână /la care te uiți când vrei să ajungi acasă /ceasul de mână pe care nu trebuie /să-l întorci niciodată, el merge singur /placat cu aur /uns cu cele mai bune uleiuri /ale Ceasornicarului” (lessons of darkness) sau “- Soarele s-a stins de mult /dar nimeni nu trebuie să știe asta – /tata lucrează la o locomotivă cu abur / – atât trebuie să se știe – ” (locomotiva cu abur). Este calea prin care universalul devine particularul insului creator, friabil și comun: “tu ești un bun comun din care /seara la masă /familia smulge miezul /ca dintr-o pâine caldă” (granit să fii și). Poetul, natură nobilă, fragilă și însingurată în chiar singurătate (ca filosofie a unei vieți pe cont propriu), se expune cu o lumină caldă, empatică: “la întâlnirea cu un corp străin /degetele mele se fisurează” (prolog: ghetele bune), “și cafeneaua s-a umplut cu bucuria din ochii lui” (în spate la cărturești), “pentru lucrurile astea ține Dumnezeu lumea” (când Andrei). Neliniștea înstrăinării – [“și de-ar fi să mă las pe spate /când voi citi poemul acesta /nu mă va prinde nimeni /și voi sfârși în pământul altora] – și obsesia sfâșietoarei incapacități de comunicare – “și gândul din ceașca mea /cu vorbele din ceașca lui /se întâlnesc undeva /deasupra Indiei” (fratele mai mare)” – sunt de asemenea prezente și vorbesc despre poet. Întoarcerea ochiului către sine dă unicitate raportului cu realitatea, iar poezia nu mai decontează lumii, pentru că destinul individual devine, cu aroganță și auto-iubire, irepetabil în mozaicul trăirilor imediate: “de obicei își lăsa visele în dulap, /între bluzele de iarnă /acolo se descompuneau /cu timpul/ fără să lase niciun miros (…) câteodată ne linișteam că totul a fost doar un vis /asta nu schimbă cu nimic realitatea /doar o ascunde în pernă (semnul unei absențe [00.11 AM]). Sau: “am înfipt pioletul în ochiul tău de sticlă /în locul acela fermenta compasiunea” (poemul de cânepă) și “în gura ei fierbinte/ dumnezeu privește de pe margine /focul acesta de artificii: /cum celulele se despart una de alta” (viziuni: fabrica de urși), când “[îți strâng mâna și nimic nu se vindecă /atât de tare lovește măduva /atât de înghesuit stă cheagul în oase /atât de fierbinte e lumea de dedesubt]” (ADN). Reducerea lumii la sine nu presupune că temele umanității nu sunt prezente, doar că acestea nu mai explicitează generalul, ci îl livrează, în specificitatea sa, omul, poetul: “micile mele scăpări /vreau să vă am /mai mult decât simt că merit /sfârșitul meu nu este și al vostru. //scăpările mele nu au sfârșit” (câteodată), când “clocesc în mine îndoieli /de care nu mi s-a vorbit niciodată /ochii îmi sunt roșii, reci și caută locuri pustii /în care să se odihnească /paharele din jur au început să-mi semene: /sunt goale și se sparg atât de ușor” (clocesc în mine îndoieli). George Serediuc are o bogată cultură poetică, bine asimilată și de aceea greu decelabilă în demersul stilistic: “pe care odihnesc graurii /din livada cu vișini” (prolog: ghetele bune) nu mi se pare o trimitere, nici măcar accidentală, ci o cerință strict lingvistică, însă în poezia “liniștea”, “leoaică tânără, iubirea…” a lui Nichita Stănescu este o briză bine conturată. Sub rezerva că jocurile combinatorii în micul infinit dintre ființă și ființarea sa în imediat sunt limitate, afirmăm că “Soarele mecanic” este o carte ce dezvăluie un poet bun, ce-și poate gira un viitor de excelență.

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: