A N U L P O R U M B E S C U

„CA UN FULGER LUMINOS”

Anul 2013 s-ar fi cuvenit să fie declarat oficial, măcar în (toată) Bucovina, „Anul Porumbescu” și sărbătorit ca atare, cu tot aplombul și cu toată fervoarea pe care le incumbă creația literară și muzicală a celor doi reprezentanți de marcă purtători ai acestui nume cu ample și profunde rezonanțe în istoria (nu numai) spirituală a neamului românesc de pretutindeni.
 

Căci se împlinesc, acum, 190 de ani de la nașterea patriotului, scriitorului (prozator, poet, publicist), ziaristului și activistului pe tărâm obștesc național preot Iraclie Porumbescu (n.9 martie 1823, Sucevița – d. 13 februarie 1896, Frătăuții Noi) și 160 de ani de la nașterea fiului său, muzicianul (compozitor, interpret, dirijor și pedagog) reper inconfundabil și incontestabil pe care destinul l-a așezat la temelia creației muzicale românești culte, Ciprian Porumbescu; de asemenea, comemorăm 130 de ani de la intrarea în nemurire, dureros de grăbită, a acestui fiu cu totul și cu totul remarcabil al neamului nostru românesc cu ale cărui destine el s-a contopit până la totala uitare de sine și ale cărui idealuri și năzuințe le-a cultivat și promovat consecvent și plin de înflăcărare prin creația sa așezată sub steaua perenității (n.14 octombrie 1853, Șipotele Sucevei – d. 6 iunie 1883, Stupca). Am făcut încă de acum doi ani, oficial, printr-un memoriu adresat conducerii Centrului Cultural Bucovina, propunerea de rigoare în acest sens, memoriu primit și acceptat de prof. Sever Dumitrache, directorul de atunci al Centrului. Era de așteptat constituirea unei comisii de specialitate care să delibereze și să decidă cele de trebuință pentru împlinirea acestui obiectiv. Nu ascund că nu m-ar fi deranjat deloc, ba dimpotrivă, dacă mi se făcea onoarea de a fi convocat, fie și numai în calitate de cel de pe urmă consultant, în acest colectiv de grei ai culturii sucevene. Aș fi propus, în primul rând, să se producă în spectacole bine articulate soliști și/sau formații corale, instrumentale etc. – din Bucovina, din România sau de oriunde din altă parte –, cu condiția de a prezenta repertorii cu cât mai multe piese din creația lui Ciprian Porumbescu. Aș fi susținut necesitatea implementării unui program de conferințe, simpozioane, dezbateri, întâlniri cu cititorii etc. – acompaniate sau ilustrate muzical cu piese porumbesciene – la case de cultură, cămine culturale, biblioteci pe tema moștenirii spirituale porumbesciene și a rostului ei în viața poporului român – valențe și funcțiuni de actualitate; practic n-ar fi trebuit să rămână nicio instituție culturală bucovineană care să nu fie stimulată – că termenul determinată nu se mai poartă – a se implica în acest an măcar cu o activitate majoră din perimetrul acestei arii tematice. Aș fi avut chiar și un ambiț preferențial în materie de repertoriu: hai să auzim cum mai răsună fostele „imnuri ceaușiste” (sic!) Cântecul tricolorului și Imnul unirii (pe care tot suntem ajutați să le dăm uitării) în noile condiții social-economice de derută și dezastru pe toate planurile vieții noastre naționale, într-o țară în care se întinde ca o caracatiță implacabilă un regim de extracție colonială de esență rafinat elitistă, pe care nu-l pricep toți proștii (e destul că ei îi suportă fără crâcnire consecințele dramatice), ci numai privilegiații beneficiari ai raiului neocolonial, răsplătiți pentru marea lor jertfă patriotică, id est jertfirea patriei pe altarul sfintelor interese personale sau de grup și mai ales străine (că doar „Cine-a îndrăgit străinii”… deține secretul pâinii!). Așadar, aș fi susținut un program din care să nu lipsească conotația național-populistă, cultura având, în orice împrejurare, un inexorabil caracter național și fiind necesară, ca un balsam tămăduitor, pentru sufletul obidit al poporului, și ca un far orientativ pentru mintea sa înnegurată de cei interesați. Aș fi pledat pentru o cooperare, în organizarea și desfășurarea activităților aniversative / comemorative planificate de noi, cu societățile culturale românești din afara actualelor hotare ale României, în mod special cu cele din Ucraina. Aș fi… Dar n-a fost să fie, pentru că niște tipare care asigură perenitatea comodității, și de gândire, și de acțiune, trebuie musai conservate! Așadar, chiar zilele acestea, pe 6 iunie, se împlinesc exact 130 (una sută treizeci) de ani de când un destin rezect i-a interzis lui Ciprian Porumbescu să se împlinească în creația muzicală românească conform cu harul dumnezeiesc care-i fusese destinat. A rămas de la el totuși o operă măcar plină de promisiuni, care așezată acolo unde îi este locul, adică la temelie, înseamnă mult pentru muzica noastră națională – este, putem zice, un element sine qua non. Dar lui Ciprian Porumbescu i-a fost hărăzit – parcă numai lui?, gândul ducându-ne instantaneu la Nicolae Labiș! – să se manifeste „ca un fulger luminos”, cu cât mai intens cu atât mai rapid trecător. Dar lumina sa rămâne pe cerul sufletelor și minților noastre, stăruind întru eternitate. Acum, când comemorăm aceste soboare cronologice, se impune să ne aducem măcar aminte de momentele acele nefaste pentru creația muzicală românească, scoțând de prin arhive testimonii relevante și semnificative, precum cele care se reproduc aici și acum pentru întâia oară: două scrisori de condoleanțe adresate îndoliatului Părinte Iraclie Porumbescu (din prima, semnată de teologul universitar Isidor Onciul, fiind de reținut mai ales aserțiunea având conotații mai generale: „Pe semne că păharul amărăciunilor noastre nu l-am băut până la fund, căci unde credem că ne prindem la ceva și ne bucurăm, tocma acolo suntem loviți mai amar”, iar din cea de-a doua… nu mai trebuie să subliniem ce anume, din moment ce sintagma din titlul intervenției de față este extrasă chiar de acolo) și o „Cronică”, echivalând cu un adevărat necrolog, apărută în revista „Candela” de la Cernăuți, la scurtă vreme după săvârșirea funebrului eveniment de la Stupca. Deci, tot un document de epocă (înregistrat, și acesta, în catalogul publicat de Grigore Foit, sub titlul Un album îndoliat, în „Suceava, anuarul Muzeului Județean”, X, 1983, p. 116-126). Stimate părinte și amice ! Vestea despre cumplita lovitură ce ai suferit-o ni veni zilele aceste ca din senin, cu atât mai mult, cu cât nu știam că bietul Ciprian ar fi fost morbed [bolnav] și mai înainte. Pe semne că paharul amărăciunilor noastre încă nu l-am băut până la fund, căci unde credem că ne prindem la ceva și ne bucurăm, tocma acolo suntem loviți mai amar! Nu cutez să mă încerc a Te mângâia, căci dauna e atât de mare și nereparabilă pentru noi toți, încât numai cătră Dumnezeu îmi pot îndrepta ruga, ca pe Sânția Ta să te întărească și să Te mângâie cu norocire în altă parte, iară pre noi – națiunea – să ne ferească de asemene dezastre. Cu inimă sângerândă al Sânției Tale devotat Is. Onciul Cernăuți, 2/14 Iunie ’883 (Manuscris olograf, colecția „Porumbescu”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 3241.) * Stimate și mult întristate Amice ! Pentru ce această lovitură grea ? Pentru ce jalea, pentru ce lacrimile aceste ? Pricep jalea care-ți sfâșie inima, cunosc și înțeleg lacrimile care-ți udă fața ta palidă ! Simțesc împreună cu tine pierderea cea mare și […] te compătimesc din tot sufletul. Grea și mult dureroasă e lovitura soartei care te-a nimerit și nici nu mai încerc a-ți adresa câteva cuvinte de mângâiere – pentru că imposibil e. – Dar frate și Amice ! „Așa-i soarta ! așa-n lume ! tot ce poartă un dulce nume, tot ce-i falnic și frumos, curând trece, curând moare, ca un fulger luminos !” Mângâie-te cu acel cuget că ai avut un fiu brav și demn și că numele lui Ciprian va rămâne neuitat la toți cei bravi. Domnul să te întărească spre a putea purta și această lovitură grea cu acea bărbăție sufletească care ne vine din izvorul nesecat al credinței […] Onciul [„ Tatăl lui D. Onciul (?) preot la Vicov” – adnotarea lui Leca Morariu, n. n., N. C.] (Manuscris olograf, colecția „Porumbescu”, Muzeul Bucovinei Suceava, nr. inv. 3248.) * ÎNMORMÂNTAREA PROFESORULUI DE MUZICĂ CIPRIAN PORUMBESCU În 25 mai (6 iunie) [a]nul a[cesta] repauza la Stupca, în casa părintească, Ciprian Porumbescu, absolvat auzitoriu de telogie și filosofie, în vârsta-i de 29 de ani Repausatul fu născut la Șipot în 2 / 14 Optomvre 1864. [Corect: 1853, n. n., N. C.] Gimnaziul îl termină la Suceava, iar teologia la Cernăuți, fiind totodată și alumn al Seminarului Arhidiecezan. După terminarea teologiei, în care timp repausatul (ca cunoscător de artă muzicală, care din frageda-și copilărie o cultivă cu predilecțiune, și anume pe violină și clavir) se ocupă și cu cântarea corală, atât bisericească, cât și lumenă [laică], parte ca cântăreț și parte ca compunător al mai multor piese liturgice și funebrale. În cele lumene compuse repausatul mai multe cântece românești, atât în text cât și în melodie, numite „studentice”, care și apărură mai pe urmă la Viena tipărit într-o cărticică. După finirea teologiei, nutrind repausatul intensivul dor de a se perfecționa în arta muzicală, se decise a studia filosofia, spre a putea cândva deveni profesor gimnazial de muzică, făcând totodată și cursul conservatoric muzical la Viena. Primul an din cursul filosofic (neiertând mijloacele materiale ale părintelui său să-l trimeată chiar atuncea la Viena) îl făcu la Universitatea din Cernăuți, iar ultimii doi ani la Viena, în care timp studia și la conservatorul de acolo „Învățământul de armonie”, de „Compozițiune” și „Contrapunctul” cu succes excelent. În timpul acesta repausatul arăta continuă progresare și dezvoltare în arta muzicală și anume ca compunător al mai multor opuri publicate și dejudecate [apreciate] cu multă laudă de cei competenți, dintre care opuri se execută unul chiar și de renumitul artist Ed. Strauss cu capela sa, la balul românesc din Viena (anul 1880). Îi mai rămase repausatului încă a se perfecționa în arta „muzicei superioare, specialmente bisericești”. Spre acest scop Î. P. S. Părintele Mitropolit de acum [Sivestru Morariu Andrievici] îi mijloci, pentru un an, un stipendiu din fondul religionar gre-co-oriental al Bucovinei, carele repausatul îl și întrebuință spre a petrece acel an în Viena și parte a lua lecțiuni speciale de la artistul și organistul de Curte, D-l[Franz] Krenn, parte a asista la toate exe-cutările mai principale [sic] bisericești de acolo, [ceea] ce și împlini cu succes de tot lăudat într-un testimoniu de la numitul organist. Numele repausatului ca compunător cu talent și zel era în public bine cunoscut. Ziarele românești îl pomeniră, în mai multe rânduri, cu laudă. – Primi deci îndemnarea să se pună în competență la postul de învățător de muzică la Școlile Centrale Românești din Brașov și ca director al corului bisericesc de la S.[făntul] Nicolai de acolo, care posturi le ocupă în toamna anului 1880 [corect: 1881, n. n., N. C.]. Acolo, la Brașov, dezveli repausatul, în ambele sale pozițiuni, zelul și capabilitatea sa cea mai mare și recunoscută de toți cu laudă deosebită. În cele bisericești organiză el un cor de 20 de studenți gimnaziali și 12 damicele [domnișoare], toți și toate cunoscătoare de note, pe care repausatul le instrui în cântările liturgice – cele mai multe de dânsul compuse – și așa executa cântarea corală la numita biserică cu cel mai frumos succes și spre cea mai deplină mulțumire a creștinilor ortodocși orientali de acolo. În cele lumene compuse repausatul o operetă, „Crai nou”, reprezentată la Brașov de trei ori prin diletanți, cu succesul cel mai aplaudat, chiar și de publicul străin, mai multe cântări și opuri atât solistice cât și orchestrale, toate executate la Brașov, parte într-un concert public, dirijat de repausatul, și parte de capela orășenească de acolo, la multe ocaziuni publice, apoi lăudate în ziare românești și germane. Aceste lucrări, multe, grele, continue, îl prea osteniră pre repausatul și-i atraseră o maladie de piept care în toamna anului trecut progresase într-atâta încât medicii îl consiliară să meargă peste iarnă într-o climă mai domoală, la Italia; [ceea] ce se făcu. În Italia, și anume la Nervi, mai la vale de Genua, petrecu repausatul de la Decemvre [1882], până la Marte [1883]. Însă spre nefericire, iarna aceasta (iar mai cu samă Faur, Marte și Aprile) fu și în Italia excepțional [de] rece și furtunoasă și el nu simți oareșicare folos pentru sănătatea sa. Făcu numai încă o călătorie până la Roma, unde petrecu 10 zile, și veni apoi acasă la părintele său cu scopul de a călători încă vara aceasta [1883] la Gleichenberg; pătimi însă tot mai greu 12 săptămâni, până ce în urmă nemiloasa moarte îi curmă viața. Iată cum se exprimă „Gazeta Transilvaniei” nr. 63 din 1/13 iunie 1883 asupra repausatului: „Cu adâncă întristare venim a înregistra pierderea unuia dintre cei mai zeloși și mai talentați dintre puținii noștri cultivatori ai a r t e i m u z i c a l e în genere și ai m u z i c i i n a ț i o n a l e r o m â n e ș t i îndeosebi. Mercurea trecută, 25 Mai [stil] v[echi], a repausat tânărul C i p r i a n P o r u m b e s c u, profesor de muzică la Școlile Centrale Române de aici din Brașov și director al corului de la Biserica S.[fântul] Nicolae. Mult regretatul repausat a suferit vreme îndelungată de o cumplită boală de piept, agravată din ce în ce mai tare prin neobosita și poate prea încordata sa activitate. În zadar a consultat pe cei mai experți dintre medicii brașoveni, în zadar a petrecut iarna trecută în Italia… neîndurata moarte tot l-a răpit din brațele familiei sale, din brațele amicilor săi, din mijlocul neamului românesc, căruia i-a făcut [și] i-ar fi putut face [și] de aici înainte însemnate servicii pe terenul artelor frumoase. Foaia noastră a vorbit în mai multe rânduri despre lucrările rep[ausatului] Porumbescu, accentuând talentul, zelul și diligența tânărului compozitor”. Înmormântarea repausatului urmă în 27 Mai (8 Iunie) la Stupca, funcționând protopresbiterul Humorului, Dl. de Andruchovici cu parohii I. Procopeanu din Capu-Câmpului și C. Tușinschi din Bucșoaia, acompaniați de corul seminarial din Cernăuți, trimițând într-una gremiul acestui institut și o cunună de doliu fostului și neuitatului coleg. În biserică cuvântă parohul I. Procopeanu, iar la mormânt protoprezbiterul Andruchovici, după care vorbiră și doi academici, A. Procopovici și I. Popovici în numele societății academice „Junimea” din Cernăuți, care societate trimise și o cunună de doliu emeritului său membru Porumbescu. Atari cunune trimiseră și damicelele corului bisericesc din Brașov, și Societatea România Jună din Viena dimpreună cu scrisori de condoleanță foarte onorătoare pentru memoria repausatului. La înmormântare fu de față nu numai întreaga comună a Stupcei cu mic cu mare, ci mare mulțime și din comunele vecine Ilișești, Drăgoiești și Corlata. Era un moment în care toți erau pătrunși de cea mai adâncă jele, când la înmormântare cântă corul seminarului, însuși mișcat, cântarea „Adusu-mi-am aminte”, propria compozițiune muzicală a repausatului. În timpul executării acestei cântări, care acuma adeseori se auzi și la alte ocaziuni cu adâncă mișcare, mai că nu vedeai față fără lacrimi, iar cei mai aproape ai bietului Ciprian erau învinși de durere. Facă prea bunul Dumnezeu ca decurând să se aline această durere a familiei și îndeosebi a părintelui duios, lovit în mai multe rânduri de întâmplări ca aceasta, rourându-i în inimă balsamul mângâierii și întărindu-l cu brațul său înalt, ca să-și poată împlini chemarea nu numai ca preot, dar și ca părinte de familie, față cu care, fiind văduv de mai muți ani, are de împlinit îndatoriri duble. („Candela”, Cernăuți, anul II, nr. 7, 1 iulie 1883, p. 400-403.) Texte comunicate și prezentare de NICOLAE CÂRLAN

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: