M-a învățat să iubesc istoria de sub tălpile mele

Am simțit că vreau să scriu despre Florin Hău plecat ieri, oleacă, în alte zone spirituale ale (ne)existenței. N-a fost prietenul meu, dar mi-a fost cel mai pragmatic profesor de istorie a locului unde trăiesc.

 

Dar ce să scriu? Ce să spun, când nu mai ai ce scrie de amar prea amar că pleacă mulți dintre cei care mai aveau atâtea de spus? Să mă silesc să scriu sau să spun ceva frumos despre arheologul Florin Hău cel dus, ca apoi să mă duc să-mi înnegresc coatele, bocind cu sufletul la o carafă de vin alb? Fie… Plâng din suflet și totodată cu cuvinte de ziar pe meseriașul răbdător și tolerant care m-a învățat atunci, la începuturi de carieră, când m-am apucat să scriu, despre istoria dezgropată a Sucevei și mai ales să citesc în pietre și să le cinstesc ca pe nașii de cununie. Florin Hău, căruia nu-i plăcea nicicum să ajungă la ziar, știa să traducă glasul cioburilor din pământ chiar și pentru ziaristul nătâng în căutare de subiecte. Trebuia doar să-l convingi că te interesează cu adevărat; și-ți vorbea… Și ce era să fac după ce l-am cunoscut și m-a învățat ce habar n-aveam, decât să iubesc istoria de sub tălpile mele? Părea de la sine… Cetatea lui Ștefan, pe care o vizitam cu învățătoarea prin anii ’70, dar nu înțelegeam mare lucru, am regăsit-o datorită lui Florin Hău, aproape ca în cartea de istorie, aproape ca în „Apus de soare” a lui Delavrancea. O pierdusem în ani de neînvățare sau neinteresare, printre terase cu bere și festivaluri rock. A urmat apoi șantierul care a descoperit, în mijlocul Sucevei, Curtea Domnească și a fost încă o lecție. Alte file de istorie a căror răsfoire trebuia să bage în cap sucevenilor pe unde au trecut și ce au făcut urmașii lor. Acum, ruinele „Curții” lui Florin Hău, dovezi de istorie curată, stau închise după garduri cu acces neplătit boschetarilor și câinilor maidanezi și, cine știe, poate chiar uitării. Așa s-a nimerit, să încep să scriu și să gândesc despre istoria Moldovei și datorită fostului director al Muzeului Bucovinei. Așa s-a nimerit și ca astăzi să apuc să-l pomenesc, cu prețuire. Mi-e greu… Era discret Florin Hău, dar deștept. Era înalt, frumos și cu picioare lungi, dar nu era accesibil lumeștilor. Era viu, iar acum nu mai este. Dar măcar „Curtea Domnească” există, ca și vestigiile Curții Mitropoliei de la Iași și ale Centrul vechi de la Botoșani, ca și descoperirile arheologice de la Biserica Mirăuți, de la Reuseni, de la Arbore, Humorul și Moldovița cele vechi.