Soții Badea, o iubire de diamant

Din lunga serie de maxime și cugetări ale lumii despre căsătorie, destule sunt ironice, cinice și chiar crude. Puțini dintre gânditorii timpurilor care și-au dat cu părerea despre subiect au găsit în căsătorie o legătură plină de farmec, aducătoare de împlinire și fericire. O familie din Suceava, pe care am avut privilegiul să o cunosc și să-mi încălzesc sufletul de la ea, într-o zi specială, ar putea da însă cu tifla tuturor geniilor cinice în filozofie sau literatură care, în cunoștință de cauză sau doar pentru a se da mai cunoscători decât erau, au scos câte o „perlă” despre ce înseamnă și ce aduce căsătoria pentru doi soți.
 

Generalul de brigadă Badea Crăciun și soția sa Eleonora

„Să știți, inima e tânără” Generalul de brigadă Badea Crăciun și soția sa Eleonora (dar ne zice să-i spunem „Nori”) sărbătoresc nunta de diamant. 60 de ani împreună. O viață, același destin, o veșnicie de curaj, sentimente, fericiri sau tristeți pe care au învins-o iubindu-se și rămânând împreună. S-au așezat amândoi în fața reporterului ca în vechile portrete ale mirilor agățate și acum deasupra patului, în dormitorul oamenilor în vârstă. Portrete retușate, lucrate de fotografi ca în cărbune, cu gândul că, probabil, acestea vor însemna peste zeci de ani momente de fericită aducere aminte a unei tinereți mult mai caste decât cea încercată de perechile zilelor noastre. Și gazdele mele au unul. Doi tineri cărora nici măcar retușul exagerat al fotografului nu le-a putut deteriora frumusețea chipurilor. Tot umăr lângă umăr și astăzi, bastion de rezistență și loialitate, soții Badea se uită unul în ochii celuilalt cu același drag și n-au nicio reținere în a vorbi cu om străin de față despre cum erau, cum s-au cunoscut, ce simțeau în urmă cu 60 de ani. Doamna Nori, plină de vigoare la cei 82 de ani, vorbește cel mai mult. Generalul, care în decembrie 2013 va împlini 90 de ani, militar până în unghia mică, îmbrăcat în haină de paradă, cu decorațiile în piept și cascheta alături, e mai discret, zâmbește și uneori completează frazele soției; dar numai când este întrebat. „Ne vedem și astăzi unul pe celălalt ca acum 60 de ani. Să știți, inima e tânără. Doar că acum ne îngrijim unul pe altul. Când unul este bolnav, celălalt are emoții, griji. În ultimii 5 ani, eu n-am avut timp să mă îmbolnăvesc pentru că de 5 ani soțul meu a avut nevoie de mine, tot operat fiind. Mă tot întreabă copiii dacă mi-am mai făcut analize și eu le spun că da, dar de fapt n-am făcut de vreo doi ani. Mă pot mișca încă, pot face treabă, pot îngriji, de ce să-mi caut de lucru?” spune doamna Nori. „Ce mi-ai dat chiștocul ăsta lângă mine?” „Diamanții” mei s-au cunoscut la Rădăuți în anul 1951, ea, tânăra Nori, elevă de liceu încă, refugiată din Cernăuți cu familia, el Crăciun, oltean din satul Gostavăț (fostul Romanați), tânăr și frumos locotenent al Regimentului 2 Grăniceri din localitate. „L-am cunoscut pe stradă. Soțul meu căuta să mă cunoască dinainte, dar eu nu știam. Ne-am întâlnit cu un grup de ofițeri, eu fiind împreună cu cea de care mă leagă astăzi aproape 70 de ani de prietenie. Prietenul ei ne-a făcut cunoștință și în seara aceea am mers la film. În timpul vizionării l-am ciupit pe cel ce avea să devină soțul prietenei mele de mână și l-am întrebat : «Ce mi-ai dat chiștocul ăsta lângă mine?». Și uite, chiștocul ăsta a fost ursita mea și un soț, un tată, un bunic, un străbunic mai bun nu mi-ar fi putut da Dumnezeu! A fost norocul meu în viață, deși nu l-am vrut la început…” mărturisește gazda mea și am putut jura că nu erau cuvinte de dragul reporterului, după ce l-a învăluit pe „chiștocul” de 90 de ani de lângă ea în cea mai caldă privire. Își amintește apoi cum erau tinerii anilor ’50, cum se plimbau, mergeau la o prăjitură împreună și cum, în prima seară când a fost condusă acasă de locotenentul Badea, acesta, curajos, a și pupat-o. Îmi scot în fața generalului o pălărie imaginară și spun: „Bravo, domnule general!” Iar el râde. „Mai ții minte asta, Nori?” își întreabă, puțin rușinat, nevasta. „Așa ceva nu se uită” îi răspunde soția, atingându-i, tandru, mâneca uniformei. S-au căsătorit în 1953, după ce Eleonora terminase liceul și fusese deja numită contabilă la un liceu. „Am plecat cu bocceluța în spate: o pilotă, două perne și câteva hăinuțe. Asta era toată averea cu care am plecat la el la Oradea, unde fusese detașat. El a cumpărat două linguri, două farfurii, să avem în ce mânca. Da, de la asta am pornit. Și nu cred că sărăcia ne-a legat, ci faptul că, deși eram săraci, ne-am iubit. Noi ne-am iubit, ne-am căutat. Și acum uneori, când nu pot dormi noaptea, îmi amintesc cum, de la geamul de la bucătărie, îl vedeam venind pe soțul meu de la unitate, mândru, în haină militară. Era așa frumos!” își amintește soția generalului, arătând spre o fotografie înrămată de pe un raft al bibliotecii. Era într-adevăr frumos ofițerul de atunci, de 30 de ani, chiar și după standardele moderne de frumusețe bărbătească. Precis l-au plăcut tare femeile în tinerețe, dar Nori nu a fost geloasă niciodată și mai ales a fost cu capul pe umeri și deșteaptă. Mărturisește că s-a simțit mereu o femeie respectată și iubită, și prețuită. „Că au mai fost discuții între noi, e normal în atâția ani de viață. Și mațele se mai înnoadă în stomac și dor uneori, dar oamenii?!” spune ea. Mereu împreună, din garnizoană în garnizoană Eleonora Badea, purtătoarea de cuvânt a poveștii eroilor nunții de diamant, vibrează, este toată numai suflet când le deapănă pe toate cele trăite, cu o sinceritate deplină. Suspină doar puțin și alungă lacrimile când pomenește, în fața portretului mirilor, că deși în poză poartă voal de mireasă, ea nu a apucat să poarte rochie albă. Nori singură știe cel mai bine și mărturisește doar o parte din gânduri că, a fi soție de militar, migrând cu familia, la anumite perioade, din oraș în oraș, nu este viața cea mai confortabilă pe care și-ar dori-o o femeie. Dar pentru a fi alături de soțul ei a migrat într-adevăr, trăind, suferind, răbdând, iubind, consolidând o familie împreună cu un ofițer de grăniceri în anii grei de după război, făcând parte în același timp din istoria zonelor de frontieră ale României. „Parcă nu m-a deranjat niciodată mutarea, chiar dacă aveam copil de 4-5 luni, când am plecat de la Oradea la Galați, de exemplu, într-un oraș care păstra încă în centru urmele bombardamentelor din timpul războiului. Am amintiri o mulțime și încă foarte clare din toate aceste orașe. Nu spun că a fost ușoară viața asta de soție de militar. Am fost singură și la filme și în alte locuri, cu copiii după mine, unul de mână, unul în brațe, dar nu simțeam că e greu sau ceva de neîndurat. Îmi iubeam bărbatul, nu simțeam greul” povestește „generăleasa” . Traseul căsătoriei familiei Badea, ca și cel al cariei militare a generalului de astăzi a pornit de la Rădăuți și a continuat apoi în 8 garnizoane din zone de frontieră ale României. „Granițele erau sigure și liniștite în acei ani” își amintesc soții Badea, ca și despre faptul că, dacă o pisică pășea peste fâșie, telefonul suna la ei acasă în secunda doi, iar peste alte două secunde militarul era deja în drum spre unitatea de frontieră. Au pornit împreună de la nunta de bumbac la nunta de diamant, de la două linguri și două farfurii, la… niciodată prea bogați. Femeia puternică, iubind, așteptând și înveselind fiecare clipă, crescând copii, apoi, când a fost cazul, ocupându-se de propria carieră. Bărbatul, de la militar încorporat, subofițer de infanterie care a participat în septembrie 1944 la luptele din Defileul Mureșului și în Bazinul Crișurilor, până la eliberarea orașului Oradea, în 12 octombrie același an, la generalul de brigadă, șef de stat major. Din Bucovina, unde și-a cunoscut aleasa, locotenentul Badea Crăciun a fost promovat căpitan și mutat la Oradea în calitate de comandant de companie elevi a Școlii Militare de Ofițeri Grăniceri din localitate. După o scurtă perioadă la Galați, Badea Crăciun a fost avansat maior și în 1955 mutat la Cârja, județul Vaslui, comandant de companie frontieră. A plecat din nou la Galați apoi, avansat maior, ca șef al Biroului Operații din Batalionul de Grăniceri dislocat la Bârlad. În 1960, era deja locotenent colonel și șef de stat major al Batalionului 12 Grăniceri din Rădăuți, localitate unde își începuse de fapt cariera. „Nu mi-a plăcut viața de civil” La 20 august 1968, colonelul Badea Crăciun a devenit șef de stat major al Gărzilor Patriotice din județul Suceava, pe care le-a instruit de fapt până la pensie, în 1982. General a fost avansat după pensie, în anul 2003. Aveam credința că pentru cele mai mari trese din Armata Română e nevoie de muncă de ocnaș. Privațiuni, disciplină exagerată, „mâna la caschetă” pentru toată viața. Pentru unii dintre cei care poartă însă cascheta se pare că nu-i așa. „Nu se câștigă greu gradul de general dacă-ți place meseria asta. La 18 ani eram funcționar de primărie. Am plecat apoi militar în termen, am fost trimis să fac școală de subofițeri, apoi de ofițeri și acesta mi-a fost drumul. Mi-am văzut de treabă, în orice garnizoană și pe orice post am activat. Ca șef nu știu cum am fost. Cred că am fost rău cu răii și bun cu bunii. Nu mi-am tutuit niciodată subordonații, indiferent de gradul lor, și i-am respectat. Pot să vă spun însă că nu mi-a plăcut niciodată viața de civil” a vorbit scurt și cu un accent oltenesc generalul Badea Crăciun. „De ce?” îl întreb, gândind că civilia cu libertățile ei este cea mai frumoasă viață posibilă. Dă din umeri și șoptește din nou: „Nu mi-a plăcut”. Și gata… Ca președinte vechi al Asociației Veteranilor de Război, filiala Suceava, timp în care s-a îngrijit de nevoile veteranilor și ale văduvelor de război din județ, generalul Badea Crăciun a avut anul acesta o experiență unică și tristă. „Niciodată până anul acesta nu s-a întâmplat să nu se fi acordat la timp tichetele de călătorie gratuite pentru veterani și văduve. Pe 10 aprilie abia m-au chemat la București să le iau și deja le distribuim. Și sunt oameni care au avut nevoie, săracii, oameni care au doar câte 200 – 300 de lei pensie… Am primit și 60 – 70 de telefoane într-o zi de la persoane care tot întrebau de tichete. Dar așa s-a ajuns. Ce se rezolvă în țara asta se mai rezolvă, dar pensionarii și veteranii, la urmă. Întotdeauna la urmă” a declarat el, plin de militărească obidă. „Mă rog uneori noaptea, când nu pot să dorm, ca Dumnezeu să ne mai dea zile, să mai putem fi împreună” Am încetat întrebările cu „de ce” sau „cum se poate” despre o căsnicie care durează de 60 de ani, iar soții în fiecare dimineață se salută cu drag și se pupă, doar ca să nu par nătângă… Aveam în față dovada clară că este posibil, că cei doi nu veniseră de pe altă planetă și că uneori, foarte rar, Dumnezeu hărăzește jumătățile potrivite unui întreg complet. Tineri sau în vârstă, sănătoși sau bolnavi, în viața aceasta dar și în cea viitoare Nori și Crăciun Badea au fost sortiți să fie împreună. Au făcut copii, un băiat și o fată, aceștia le-a adus nepoți, două fete și doi băieți, dintre care cel mai tânăr are 27 și cel mai „bătrân” 34 ani, și care la rândul lor i-au făcut străbunici de două ori. Casa e plină de fotografii, de fetițe cu bentițe devenite apoi domnișoare și femei în toată firea, flăcăi cu tunsori perfecte transformați în bărbați, de ochi luminoși, de amintiri ale unei familii frumoase, ale unei iubiri care a căpătat deja străluciri de diamant. „Mă rog uneori noaptea, când nu pot să dorm, ca Dumnezeu să ne mai dea zile, să mai putem fi împreună” strecoară discret Eleonora Badea în discuția noastră. Le doresc și eu același lucru…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: