Partea ca întreg

Victor Munteanu ne propune un volum de poezie, ,,Rănirea vederii”, Editura Fundației Culturale Cancicov, Bacău, 2010, care, exponențial și ideatic, se încadrează titlului dat notelor de față.

 

Astfel, o serie întreagă de expresii degajă preocuparea autorului, asumată sau nu, în a le încărca noțional și prin repetiție să le deschidă către semantica întregului. De ex.: bezna ca rătăcire a Eului și nu noaptea fecundă întregului; ploaia ca trăire personală și nu ca murmur al lumii; corbul, înlocuit treptat și des cu ciorile, ca element al destinului și nu ca metafizică a singurătății absolute; frigul și vântul integrate ca arme existențiale, înfrângerea, deturnarea, rănirea, îngenuncherea aspirațiilor eului liric sau trăirii spre absolut. Natură exilată, poetul își poartă bolovanul sisific într-un destin strict conturat, în concomitență cu permanenta revoltă a ființei, care nu știe sau care nu poate să treacă peste limită sau să plece împreună cu ea. Inspirat, eul se lasă înspațiat în ființă și încearcă s-o aproximeze, s-o contureze, s-o definească sub continuul asalt al fețelor realului și multiplelor sale întâmplări. Se consumă o luptă într-un permanent eșec al eului și de aceea tragic și absurd în dinamica absenței: ,,zadarnic îmi păzeam gândurile în fața prăpastiei” (Prefață) sau ,,Ah, sufletul meu, ciocârlia se-nfundă în cer – /zadarnic te prăbușești în genunchi s-o-nlocuiești cu un țipăt” (Rănirea vederii). Iar în această luptă de așezare întru ființă, așa cum spunea chiar un tânăr poet, poeții mor tineri: ,,să nu bei toată lumina! /Căci mulți au orbit din pricina celor prea clare și-au pierit în strălucirea ei…” (Uite ce este). O altă închidere în tărâm existențial pune în discuție viața, utilitatea și, ca atare, finalitatea ei: ,,Intră tu în bezna din adâncul memoriei/și-aprinde o lumânare să afli pentru ce am trăit” (Cămașa suferită pe trup). În ,,Albire”, excelent poem, se semnifică mai pregnant cuprinderea destinului fără ieșire, fără alegeri, cu speranțe mereu amânate din perspectiva matricei omului și ființării sale prin gesturi uitate sau inutile, deoarece: ,,Orice clipă nu poate fi strivită decât cu ochii deschiși…” (Fără titlu). Explozia absurdului, a indiferenței și a incapacității de a fi laolaltă prilejuiește autorului versuri memorabile asupra alienării: ,,Atâta că zilele acestea era să mor,/dar nu interesa pe nimeni /și ce rost mai avea…” (Rănirea auzului), precum și versuri generând profunde sugestii: ,,zarea veșnic există doar prin ceea ce nu-i…” (Călător fără țintă) ce ne trimit acolo unde nu vederea, privirea, nu privirea, văzul, nu ființarea, ci ființa pătrunde. Incomunicarea și teroarea multiplicării în promenadă prin tunelurile destinului duc la ,,cineva trece prin strigăt, însă, din cauza liniștii nu se aude nici o durere” (Alteritate). Suntem în fața poeziei reduse la sine pentru a ne contamina aspirațiile intime spre dincolo de liniile orizontului. Volumul lui Victor Munteanu ,,Rănirea privirii” este o carte de citit și, pentru mulți, între care ne prenumerăm, de recitit. C. CONSTANTIN