„Întotdeauna am fost urmărit de o întrebare: de ce?”

– Interviu cu medicul IOAN COSTEA, doctor în științe medicale, vicepreședinte al Uniunii Naționale a Asociațiilor Stomatologilor din România

 

Doctorul Ioan Costea este un dăruit al jurământului lui Hipocrat. Știe ce înseamnă suferința cauzată de durerea fizică. El își poartă gândurile la locul său de obârșie din Vrancea, deoarece acolo a simțit fiorul și chemarea spre poezie. Doctorul Ioan Costea este un fin observator al naturii umane și mereu își dăruiește din orele sale de odihnă poeziei. De altfel, pentru el poezia este și o liniște interioară, dar și o telurică furtună sufletească. Este absolvent al Facultății de Medicină din Iași, promoția 1968. Este doctor în științe medicale, titlu obținut la Cluj în anul 2000. Cu umorul care-l caracterizează spunea că, din perspectivă administrativă, numai la organizația de femei nu a fost șef. A fost declarat omul anului 2004, titlu oferit de Cambridge. Deține funcția de președinte al Colegiului Județean al Medicilor Dentiști, membru în Consiliul Național al Medicilor Dentiști din România, membru fondator al unor societăți de specialitate din România. Ca pasiune are patima colecționării de artă, numismatică, carte veche și este un împătimit iubitor de muzică clasică și ușoară. Acesta este în mare intervievatul care ne va spune mai multe despre sine. – Spuneați că „lupul se uită mereu spre pădure”. În contextul acestei butade vă rog să ne spuneți cine sunteți, domnule doctor? – Mi-e greu să vorbesc despre mine. Cineva, odată, spunea „că sunt de acolo și de oriunde”. Eu mă consider bucovinean prin adopție și vrâncean prin naștere. Trăiesc în Suceava de peste 40 de ani și, când spun că trăiesc, aici m-am implicat sufletește și în viața socială pentru că sunt un singuratic deși îmi place să comunic. Se spune că Dumnezeu îți dă neamurile, iar prietenii îi alegi (cu grijă). – Cum de ați ajuns din Vrancea în sudul Bucovinei? – La această întrebare pot să răspund și că am ajuns cu trenul via Bârlad-Iași! Am făcut facultatea de medicină la Iași și, după absolvire, am rămas în cadrul universității. Dar cel care dirijează destinele mi-a îndreptat pașii spre Suceava. Și, ca să fiu mai concret, când am ajuns în gară la Burdujeni, m-am uitat în spatele gării, după care m-am dus să văd când am primul tren înapoi. Dar destinul a fost șugubăț și de data asta cu mine, scoțându-mi în cale un coleg pe nume Bădăluță, pământean din Părhăuți, care, întrebându-mă ce fac aici, i-am spus că am venit ca să plec înapoi. El a spus că asta nu-i Suceava, orașul este pe deal. Am urcat dealul și urcat am fost. Probabil că după ce urc ultimul deal (la cetate) nu mă mai vede nimeni. – Cât de repede v-ați adaptat locului și dacă ați avut probleme de comunicare cu oamenii pe care i-ați întâlnit la începutul carierei dumneavoastră? – Dacă m-am adaptat destul de repede în această zonă se datorează caracterului oamenilor și dintr-o parte și din cealaltă (Bucovina și Vrancea). Au coordonatele clare ale existenței lor, sunt muncitori, hotărâți și drepți. Dacă în partea Botoșanilor și a Iașilor se poate vorbi de o cultură și o filosofie a vieții aparte specifică moldoveanului, bucovinenii ca și vrâncenii sunt oameni mai practici, lucru care de altfel se vede și a fost apreciat la vremea respectivă de însuși Ștefan cel Mare, prin daniile făcute acestora. – Cunoscând psihicul și stările ființei om, cum priviți recunoștința și nerecunoștința unora dintre prieteni și pacienți? – E o întrebare foarte grea. Din punctul meu de vedere am căutat să fiu corect cu orișicine, așa cum sunt și cu mine; așa am fost cu prietenii și cu pacienții. Despre recunoștință poporul român are mai multe pilde: „lingura cu care dai, cu aceea primești”, dar și aceea că „găina din curtea vecinului întotdeauna e mai grasă”. Despre recunoștință e bine să n-o aștepți, de cele mai multe ori uită să vină la întâlnire, este o pasăre rară. – Vorbeați despre asemănările dintre vrânceni și bucovineni. Și vrâncenii și bucovinenii au luptat cu arma în mână pentru apărarea demnității naționale. Cei care au murit pentru această demnitate au fost modele pentru dumneavoastră. De altfel, în poezia dumneavoastră găsim subiectul patriotism. Ce înseamnă Biserica neamului? – Biserica neamului este altarul la care îngenunchem spre a ne ruga lui Dumnezeu. Dar eu mai am o biserică și această biserică este Mausoleul de la Mărășești, care ne-a redat demnitatea, și slujitorii lui sunt Averescu, Prezan și Ieremia Grigorescu. Astăzi, din nefericire, nu se mai cultivă patriotismul, dimpotrivă… Atunci, la Mărășești, am conștientizat iubirea de neam și glie, chiar dacă prețul a fost cel suprem, viața. – Ce înseamnă frumusețea unei femei în viața poetului care sunteți? – Despre femei e bine să vorbești întotdeauna de bine, deoarece nu ai cum să vorbești altfel, pentru că mama e femeie, soția e femeie, fiica e femeie. La întrebarea dvs. ce înseamnă femeia o să găsiți răspunsul în ceea ce am scris în poezie sau, cum spune soția mea, că niciodată n-am scris nemotivat. Pe femei să nu le-atingi nici măcar cu o floare. – De când datează primele încercări literare ale dvs.? – Nu-mi amintesc exact. Trăind la țară și fiind ca orice trăitor rural, am fost apropiat de folclor. Folclorul pe care mi l-am însușit, l-am îmbrățișat, care face parte din ființa neamului. Ca orice român, simțeam nevoia să mă produc. În liceu am început să scriu, dar vremurile pe care le trăiam m-au făcut să-mi cenzurez trăirile. – Care au fost neliniștile care v-au făcut să vedeți lumea altfel? – Lucrând cu oamenii, relația cu ei este mult mai complexă decât pare la prima vedere. Niciodată nu am avut un sentiment de automulțumire și întotdeauna am căutat să mă autodepășesc. Întotdeauna am fost urmărit de o întrebare: de ce? Întrebarea a fost neliniștea vieții mele și, dacă vreți, și călăuză în tot ce am făcut. Consider că în momentul în care găsești răspuns și te mulțumești cu un răspuns te-ai oprit și drumul spre mai departe nu mai are acea frumusețe a necunoscutului, pentru că ori de câte ori te întrebi, ori de câte ori afli mai multe răspunsuri ajungi la o concluzie: crezi că știi multe, apoi îți dai seama că de fapt știi foarte puțin. În timp, chiar dacă nu ne place, devenim unii dintre clienții uitării. – Ce părere aveți despre omul de fiecare zi Ioan Costea și omul de sărbătoare Ioan Costea? – Ca să poți să te bucuri de viață – și revin astfel la un răspuns, ce înseamnă a trăi –, cred că trebuie să-ți faci din fiecare zi o sărbătoare, ca să-i poți mulțumi lui Dumnezeu în fiecare dimineață că ți-a mai dat o zi, iar seara, când te privești în oglindă, să poți fi cât de cât mulțumit și să nu-ți vină, chiar dacă expresia este mai vulgară, să te scuipi în ochi pentru ceea ce ai făcut. Cuvântul „OM” are dimensiuni și limite nebănuite. Interviu realizat de MIHAI SULTANA VICOL