Diferențe

> Amintirile unui septuagenar
 

Bunul Dumnezeu m-a gratulat cu trei nepoțele, o adevărată mângâiere pentru bunici. Irena, nepoțica mijlocie, elevă în clasa I, a oferit bunicilor săi invitații pentru serbarea organizată în ziua de 12 martie a.c., la Casa de Cultură a Sucevei. Copiii din grupele pregătitoare, eleve din clasele I-IV ale Școlii Generale Nr. 3, au adus un cald omagiu celei mai dragi ființe, mama, cea care le-a dăruit viața și veghează necontenit la căpătâiul lor. …La ușile remarcabilului edificiu întâlnesc părinți, bunici și chiar străbunici. Pătrundem în sală, ne adâncim în fotolii, emoțiile învăluie chipurile noastre. Privirile se concentrează asupra scenei scăldate de luminile reflectoarelor. La un semnal, răsar pe scenă copiii, ghioceii primăverii. Clinchetul glasurilor cristaline reverberează în acustica sălii. Trăiesc senzația că mă aflu în fața Capelei Sixtine, creație a celebrului Michelangelo, demiurgul epocii Renașterii. Chipurile copiilor se aseamănă cu îngerii desprinși din pictura Genezei de pe cupola capelei. Rețin pentru început versurile cântecului „Samba copiilor, samba florilor…” O fetiță interpretează la pian „Sonata Lunii” de Bethoveen. Melodia și limpezimea sunetelor corzilor de pian m-au copleșit. Gândurile mele au luat-o razna, ,,teleportându-mă” în anii copilăriei; câtă diferență… În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mă aflam la bunica Melexina, într-un sătuc, Prelipca, așezare situată pe cursul râului Suceava, aproape de satele Tișauți și Luncușoara. Bunica, o femeie rămasă văduvă din Primul Război Mondial, a crescut singură 5 băieți și o fată. În sat era respectată, fiind considerată model de seriozitate, corectitudine și demnitate. O veste tragică de pe front avea să-i macine existența: băiatul Neculae este grav rănit la Odesa, iar Iftimie, un alt fiu, în aceeași zi, s-a stins în brațele fratelui… În vara anului 1945, tifosul exantematic lăsa casele pustii. Bunica s-a îmbolnăvit. O revăd cu chipul uscățiv, palid, cu ochii înfundați în orbite. După 13 zile de febră și frisoane, viața ei licărind ca o lumânare s-a stins. Păstrez în memoria gândului, dar mai ales a sufletului, singurele amintiri despre bunica. Fotografiile constituiau un mare lux pe care bunica, în modestia ei, nu și l-a permis. Dar parcă nu erau destule necazurile războiului… A urmat în anii 1946-1947 o secetă cumplită. Pe ulițele satului întâlneam oameni străini care țipau de foame. Colbul pe drum ajungea la butucul roților de la căruță. Părinții mei s-au salvat cu laptele de la ,,bălaia”, câteva păsări și vreo doi stupi. Mă usturau înțepăturile albinelor, mai ales în timpul roirii stupilor, însă ,,mierea era dulce”. După secetă, în anul 1948, au venit mari inundații. Râul Suceava s-a revărsat pe lângă casa lui Bujoreanu, situată pe un tăpșan, a pătruns pe unele ulițe din sat. Malurile au devenit nesigure. Într-o zi, noi, mai mulți copii adunați lângă pășunea satului, priveam vijelia apelor învolburate. Purtau la vale animale înecate, colibe, cotețe, copaci etc. Un băiat de vârsta mea – îl porecleam Tărcuș, fiind infirm de un picior – folosea drept proteză un băț, în mers sărea pe piciorul sănătos. Era un neastâmpărat, vara cât era ziua de lungă colinda ulițele satului. Avea numai mamă, tatăl murise pe front. Îndrăzneț, mânat de curiozitate, s-a apropiat de râul care parcă fierbea. Malul a cedat și l-am mai zărit o singură dată în vârtejul apelor tulburi. Corpul lui nu a mai fost găsit. Seara, ducându-mă la pășune să o aduc pe ,,bălaia”, o vedeam pe mama lui Tărcuș stând în genunchi cu capul în palme pe locul unde se surpase malul… Râul Suceava, limpede, cristalin, liniștit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se retrăsese în albie. În luna septembrie 1947, m-am luat după verii mei, ajungând astfel elev în clasa I, la școala primară din sat. Școala avea numai ciclul I-IV. Copiii începeau școala la vârsta de 8 ani, eu eram mezinul clasei. Aveam și colegi, ca Gheorghe a lui Crupa, de 12 ani. Literele alfabetului le învățam scriind pe tăblițe cu creioane de grafit sau cretă. În fiecare zi, la începutul orelor, cântam ,,Trăiască Regele”. În urma schimbărilor politice de la începutul anului 1948, s-a interzis cântecul respectiv. Pentru ciclul doi elementar, clasele V-VII, copiii trebuia să treacă râul Suceava ca să ajungă la școala din Tișăuți. Alții se duceau la școala din Salcea, însă aceasta era situată mai departe, la peste 6 km de marginea satului. Vărul meu Gheorghiță mi-a povestit o tragedie petrecută în anul 1952. Mircea Bidu, un fost coleg de bancă, elev conștiincios, foarte talentat la desen, pe la sfârșitul lunii februarie s-a aventurat pe gheața șubredă a râului ca să ajungă la școala din Tișăuți. Gheorghiță, mai prudent, a rămas pe mal și a văzut întreaga tragedie. Gheața s-a spart, Mircea a căzut sub ea și a fost găsit târziu, în primăvară, la podul din Verești. Mare jale și durere în familia Bidu. În luna noiembrie 1950, părinții mei s-au mutat din Prelipca la Burdujeni, primind o locuință de serviciu în apropierea gării. La Burdujeni, în renumita gară construită de o companie italiană la sfârșitul secolului XIX, era organizat un orfelinat pentru fetițele rămase fără părinți, tații murind pe front, mamele în majoritate răpuse de tifos. Câțiva copii ai căror părinți lucrau la CFR și locuiau în apropierea gării am fost primiți în clasele orfelinatului. După trecerea deceniilor apreciez statul român care, sfâșiat de cumplitul război și datoriile către ,,fratele din răsărit(?!)”, a găsit tăria să organizeze orfelinate pentru a salva copiii rămași ai nimănui. Îmi amintesc că, în clasa a III-a, eram 3 elevi externi și 39 fetițe din orfelinat. Dormitoarele și cantina erau situate în corpul gării dinspre Ițcani, sălile de clasă amenajate în cealaltă extremitate. Uneori, când trec prin Gara Burdujeni, revăd parcă fetele venind dinspre dormitoare, încolonate două câte două, pe umeri purtând o pelerină, pe cap băscuță, toată ținuta în culoare bleumarin. Era o încolonare de chipuri palide, tăcute, umbrite de tristețe. După 3 ani, Orfelinatul de fete din Gara Burdujeni a fost mutat într-o altă regiune, iar despre colegele mele nu aveam să mai aud niciodată… …Și acum privesc pe scenă chipurile pline de viață, surâsul, voioșia și talentul copiilor. Amintirile trecutului îmi scaldă fața de lacrimi. Mă abțin cu greu să nu izbucnesc în hohote, îmi este rușine de părinții copiilor aflați lângă mine. Fețele lor exprimă intens bucuria clipei. Suferințele cauzate de amintirile trecutului și reveria prezentului îmi creează o stare paradoxală. Durerea, la vârsta mea, este primejdioasă, uzura psihică înseamnă Alzheimer. Îmi șterg ochelarii cu batista, privesc scena… Printre copii o zăresc pe Irena. Pelicula amintirilor se aglutinează în aura prezentului. Mă ridic în picioare și aplaud. Să fii binecuvântată, nouă generație… Adevărate lacrimi de soare. MIRCEA BILIUS

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: