Un eșec lamentabil – ruperea PNL

În abordarea de față nu prezintă relevanță ce a intenționat grupul Tăriceanu – Orban – Chiliman, nici motivele care au stat la baza acțiunii lor, ci modalitatea în care presa românească și străină a reflectat-o, încercând să construiască un fel de mainstream în PNL care să ducă în final la realizarea visului de a rupe, a segmenta partidul concurent în două sau mai multe facțiuni.

 

Ideea de a rupe acest partid istoric a constituit o permanentă preocupare din partea unor forțe politice ca FSN, PDSR și apoi PSD, iar din 2005 încoace a PDL și președintelui Băsescu, PNL fiind simțit ca o autentică amenințare asupra statu-quo-ului câștigat după revoluție. Nu se poate susține cu dovezi irefutabile că ar fi vorba de anticomunismul său manifest, la fel cum nu se poate susține nici „bolșevizarea” sa, ambele fiind exerciții de advertising, fie de o parte, fie de alta. Scurtă istorie Cert este că PNL a avut cele mai multe aripi, aripioare și bisericuțe: astfel Dinu Patriciu, Călin Popescu-Tăriceanu, Horia Rusu și Viorel Cataramă au scindat partidul prin înființarea la 25 iulie 1990 a PNL – Aripa Tânără, apoi în 1993 PNL-AT se transformă în PL ’93, prin unirea cu unele ramuri disidente din PNL, abia în 1998 fuzionând cu PNL. A mai fost și PNL Cerveni. În 2006, gruparea Valeriu Stoica – Theodor Stolojan (supranumită a „foștilor președinți”) se rupe de PNL-ul „trădătorului” Călin Popescu Tăriceanu pe motiv că acesta n-a mai vrut să demisioneze și să asiste la înghițirea propriului partid de către PDL, partenerul de alianță D.A. Gruparea respectivă întemeiază Partidul Liberal Democrat ca abia la 15 decembrie 2007 să se unească cu PD pentru a-i asigura acestuia componenta liberală: PD-L. Visul unui mare partid de dreapta Interesant este că din 16 ianuarie 2009 li se asigură dizidenților PNL un refugiu confortabil, principalii lideri portocalii fiind cei ce lansează știri de tipul: PD-L ar putea pierde „-L” din coadă dacă membrii PNL ar accepta să li se asocieze în realizarea unei „megaconstrucții de dreapta”, visul dlui Băsescu. Dacă din visul de a construi o megaconstrucție de dreapta s-a ales praf și pulbere, ideea ruperii unei noi aripi din PNL a fost reactivată imediat după referendumul de astă-vară și mai cu seamă după alegerile din 9 decembrie 2012, când dnii Chiliman, Moisescu, Orban, Tăriceanu etc. păreau să aibă necazuri în propriul partid din pricina acuzațiilor de noncombat în ultimele confruntări electorale. Sabia lui Damocles Ideea era reluată zilnic și întărită mereu de o serie de publicații care au început să speculeze orice neconcordanță ivită între aserțiunile respectivilor și susținerile publice ale actualului lider PNL, Crin Antonescu. S-a crezut, și de câteva ori chiar cu sorți de izbândă, că, stimulat mereu de jurnaliști și de politicieni ai PDL, războiul declarațiilor publice va degenera, iar grupul Tăriceanu va da lovitura de grație PNL și va sparge astfel alianța USL ajunsă, iată, la 74% în opțiunile electorale. Congresul Liberal a trecut, iar mainstreamul construit cu atâta efort și-a pierdut subit avântul chiar de a doua zi, căci în România se consumă mult mai multe energii pentru distrugerea adversarului decât pentru construirea unei mișcări politice viabile. Că este adevărată afirmația de mai sus se poate proba prin corul de lamentații ale celor ce s-au aflat pe baricadele acestei lupte în ultimele luni: pentru a treia oară Tăriceanu a trădat…, nu s-a ridicat la înălțimea… Nu ni se spune, însă, pe cine a trădat fostul „Moliceanu”, „Gândiceanu” sau chiar „Răzgândiceanu”, ca să vedeți că rolul de cal troian i-a fost mereu atribuit din 2004 încoace. De către aceiași. Cu aceleași rezultate. Cine a tras sforile? Nu ni se spune nici care i-a fost misiunea înaltă și nici cine i-a ordonat-o, căci misiunile se primesc la ordin. Aflăm doar atât că a eșuat la fel de lamentabil ca și în celelalte cazuri. În schimb apar câteva nedumeriri: pe ce criterii a fost selectat dl Tăriceanu pentru rolul de trădător, de cal troian, de „răzgândicean” și cine a operat selecția? Măcar să știm și noi ce fel de politici publice țin România pe loc din 1989 încoace și ce fel de politicieni cu drag de neam și țară se strofocă zilnic în presă și la televizor pentru ca exercițiul de guvernare să fie o adevărată artă iar viața noastră să fie tot mai bună.