Eshatologia din perspectiva filosofiei și științei contemporane

După o epocă în care rațiunea umană era considerată ca fiind suverană și măsură a tuturor lucrurilor, iar cunoștințele științifice drept complete și intangibile, având caracterul unor „dogme” (adevăruri imuabile), au început să se afirme tot mai pregnant în lume incertitudinea, nonsensul existențial și spectrul sfârșitului iminent a tot ce există.
 

Dezvoltarea științei a demonstrat că însăși cunoașterea pe această cale lărgește sfera celor care rămân necunoscute, iar savanții sinceri recunosc astăzi că singura atitudine real științifică este aceea de smerenie, care constă în a afirma cu sinceritate că noi nu știm și nu putem cunoaște pe această cale până la capăt, blocându-ne în nonsens. Ba mai mult, „concentrându-se pe realitatea creată, știința își depășește propriile limite, tocmai atunci când și le conștientizează și le recunoaște. Atunci când știința renunță la siguranța arogantă, cu care ne-a obișnuit pozitivismul, la certitudinile postulate exclusiv pe baza demonstrațiilor analitice, ea poate chiar intui și chiar mărturisi existența tainei. Într-o astfel de situație, știința nu mai are pretenția de a explica și înțelege totul, ci recunoaște că, mai presus de rigurozitatea legilor și formulelor sale, există ceva și mai înalt, ce scapă oricărei demonstrații. În recunoașterea propriilor limite, știința este mai aproape de Adevăr decât în orice demonstrație exhaustivă, oricât de coerentă și de riguroasă ar fi aceasta, și tocmai de aceea, într-un asemenea context este posibilă întâlnirea științei cu religia” (Adrian Lemeni, „Sensul eshatologic al creației”, București, 2007). Descoperirile științifice recente permit ipoteza cea mai plauzibilă despre o origine temporală a universului, care postulează un început în timp al său, chiar dacă nu demonstrează dacă, la origine, a avut loc un act divin de creație. Dar cu toate că teoria aceasta nu este încă acceptată de toți fizicienii (unii opunându-i concepția despre un univers ciclic etern, care comportă niște faze de expansiune și de contracție), ceea ce ne arată „Big bang”-ul (marea explozie) este faptul că, din punct de vedere științific, nu este absurd a crede într-o creație divină care are un sens, o finalitate pozitivă dată de Creator. Teoria în cauză (singura plauzibilă, de altfel, din punct de vedere științific) nu demonstrează această creație, dar o face mai credibilă, mai verosimilă, mai probabilă, legând-o strâns de datul revelat biblic și de fundamentul creștinismului – Învierea lui Hristos, prin care se explică totul și prin care toate primesc un sens. În acest context este de remarcat faptul că preocuparea eshatologică în lumea secularizată de astăzi are un imbold și în noua percepție științifico-filosofică, care a depășit cadrul de gândire mecanicist, static și determinist al iluminismului modernist. Dacă până prin anii 1920 se credea că Universul a existat dintotdeauna și va exista mereu, fiind un Univers static și etern, fără devenire și fără un scop, începând cu epoca imediat următoare teoria mecanicii clasice newtoniene avea să fie înlocuită cu altele, bazate pe constatări ale relativității și incertitudinii științifice, care făceau loc tot mai mult dialogului cu teologia. Prof. dr. Gelu Bourceanu, de la Facultatea de Chimie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, arată următoarele aspecte ale acestor noi cercetări științifice: „Între 1915 și 1927, oameni de știință ca Albert Einstein, Alexandr Friedman și George Lemaître obțin ecuații similare asupra gravitației și, surprinzător, aceste ecuații admiteau un punct de singularitate (momentul zero), în care energia, spațiul și timpul dispar. Acest punct de singularitate ar sugera, în lectură filosofică, un început, o origine și o expansiune a Universului. Indicațiile acestea au fost confirmate de astronomul american Edwin Hubble care, între 1924 și 1931, pe baza măsurătorilor spectrale asupra luminii provenite de la galaxii, constată că galaxiile se îndepărtează de Pământ. O altă dovadă ce atestă că Universul este în expansiune este creșterea entropiei acestuia (degradarea energiei ordonate corelată cu trecerea timpului). Aceasta antrenează ideea că, în imediata vecinătate a momentului de început, entropia Universului era practic nulă, ceea ce echivalează cu o stare de ordine perfectă. Expansiunea Universului și creșterea entropiei acestuia sunt cele mai zdrobitoare dovezi că Universul are un început”. Pe de altă parte, este de remarcat faptul că unii cercetători, uimiți de aceste descoperiri științifice, au formulat concluzii ce depășesc aria științelor. Este dat exemplul fizicianului Stephen Hawking care afirmă: „Dacă Universul are un început, putem presupune că a avut un Creator”. Această concluzie care se înscrie în logica evidenței are în vedere, din perspectiva filosofiei cosmologiei, contingența spațiu-timpului, ca dimensiuni interioare materiei ce compune Universul, de unde rezultă și finitudinea ca experiență a temporalității, adică experiența morții la nivel personal, dar și conștiința că tot ceea ce a fost creat are un sfârșit al formei sale actuale, adică o intrare într-o altă ordine de existență. „Finitudinea presupune, așadar, trăire și asumare a limitelor proprii, ceea ce înseamnă deschidere dincolo de sine, o deschidere spre infinitudine”. Tot din perspectiva dialogului deschis între teologie, filozofie și științe, există remarca faptului că, de vreme ce ireversibilitatea timpului nu poate fi explicată exhaustiv din punct de vedere științific, există din interiorul cercetărilor științifice o deschidere către transcendență. Descoperirile fizicii cuantice din secolul trecut impun actualei științe o teleologie superioară științei clasice, ceea ce înseamnă că „știința contemporană nu are un scop în sine, ci este strâns legată de destinul omului și de raportarea întregii creații la transcendență”. Aceasta presupune o înțelegere unitară a lumii, o lume care afirmă o relaționare a spiritului cu materia, depășind concepția mecanicistă despre o lume materială, autonomă și separată de ordinea spirituală. „Noua paradigmă impusă de teoria cuantică străpunge barierele unui raționalism unilateral, forțând schimbarea atitudinii și în metafizică. Chiar și anumite scheme ale teologiei scolastice au fost reconsiderate. Au fost teologi apuseni care, datorită schimbărilor survenite în știință, au renunțat la o abordare exclusivistă și triumfalistă a lumii, fiind obligați să redescopere dimensiunea tainică a teologiei. Faptul că știința își recunoaște limitele epistemologice, impunând în același timp un demers menit să apropie cunoașterea rațională de trăirea mistică, face ca lumea să fie abordată într-o nouă perspectivă culturală, care depășește separația dintre spiritual și material” (cf. A. Lemeni). În sens eshatologic, am putea spune că teleologia Universului, adică sensul și scopul creației, pot fi doar intuite pe calea filosofiei și științei contemporane, iar concluziile smerite ale acestora ne deschid și mai mult calea către Taina Iubirii întrupate, răstignite și înviate în Persoana Dumnezeu-Omului Iisus Hristos, care ni se va descoperi (ni se va releva) la Parusie, la a doua Sa venire, întru slavă. Pr. dr. ILIE MACAR

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: