Ochii care privesc, ochiul care se uită, ochiul care vede

Augustul august nu este atât un joc de cuvinte, cât probabil cea mai exactă caracterizare a lunii vacanțelor petrecute, chiar și pentru câteva zile, la Roma. Nu căldura îi duce pe alte meleaguri pe locuitori, ci le ferie, concediile, și nu căldura îi copleșește pe călători, pe zecile de mii de oaspeți ai orașului din toate părțile pământului, ci aerul său de noblețe, somptuozitatea sa prietenoasă.
 

De altfel, chiar dacă în august termometrele înregistrează cele mai ridicate temperaturi, cișmelele la tot pasul, parcurile întinse, verdeața, iedera care manșonează clădirile, mușcatele care dublează grilajul balcoanelor și mai ales piețele cu vestitele lor fântâni-opere de artă, o fixează în peisaj ca pe un pandant al vestigiilor, ca pe ceva venind din interiorul lor, înrudind-o cu însăși căldura vieții și înlesnind apropierile. Pentru că, deși există între benzile de circulație ale unui oraș modern, deși se învecinează cu edificii ale secolului XXI, deși beneficiază într-un fel sau altul de sursele, tehnicile și științele lui, vestigiile Romei antice, cu toate urmele lăsate de tragediile cărora le-au supraviețuit, cu toate rănile timpului care a trecut, continuă să intimideze și să impună. Prin faimă, prin număr, prin ceea ce pot să ne spună, prin grija și considerația cu care le tratează romanii și Roma, prin respectul care dintotdeauna generează respect, prin faptul că se mândresc cu ele. Prezență augustă în orice vreme, în augustul celui mai mare aflux uman din capitala Italiei, ele strălucesc în soare poleite de fiecare privire admirativă: Roma antică a Romei de azi se simte, ca și odinioară, privită de lumea întreagă, fără pereche pe lume. Ne aflăm pe un teren de baschet, pe Esquilin, una din cele șapte coline ale Romei, împărțite între privirea aruncată în dreapta, spre Domus Aurea, și în față, spre Colosseum. Prietena noastră, arheologul Valentina Bușilă, ne înțelege regretul, regretul zilei de luni, o zi în general a porților închise, a cărei problemă, ne povestește, a ridicat-o și în Comitetul Internațional al Muzeelor, și încearcă să ne ajute să ne închipuim ceea ce nu putem să vedem din Casa de Aur a lui Nero, edificiu care, prin unghiurile obtuze formate de dispunerea camerelor, prin formele lor circulare și ovale, aducea înnoiri menite să rămână în istoria arhitecturii. Împăratul a început construcția ei după incendiul de șapte zile și șapte nopți din anul 64, incendiu pe care legenda l-a vrut provocat chiar de Nero, ca sursă de inspirație pentru o creație dedicată căderii Troiei, dar și pentru a face câmp liber elanului său constructiv. Compusă din mai multe corpuri, pe un teritoriu uriaș, coborând până în locul unde a fost ridicat mai târziu Colosseumul, Domus Aurea, așa cum o visa Nero și au desenat-o Severus și Celer, era un ansamblu impresionant, înconjurat de nesfârșite grădini, cu un lac cu apă sărată, marea împăratului. Cu frescele și reliefurile cu care a decorat-o Fabullus, Casa de Aur, de beton, de fapt, i-a inspirat pe artiștii Renașterii în materie de grotesc și a prilejuit scoaterea la lumină a extraordinarului grup statuar Laokoon din Rodos, pe care tocmai îl admirasem în Muzeele Vaticanului. Acoperită de pământ, cât nu a fost dărâmată, de către dinastia Flavilor, de unde și denumirea de grotești a lucrărilor descoperite în subteran, în ,,grotele” în care i se transformaseră încăperile și în care Giovanni da Udine, elevul lui Rafael, și prietenii săi au coborât pe funii, a fost dezgropată abia în urmă cu câteva decenii. Supusă unor succesive lucrări de restaurare (cele mai recente fiind în valoare de două milioane de euro), când deschisă, când închisă nu doar în zile de luni, valoroasă pentru specialiști, pentru Roma ca și cum ar fi din aur, reședința lui Nero strălucea arămiu în apusul soarelui, evocând într-un fel incendiul care o precedase, îndeajuns de puternic ca să ne smulgă privirile de pe zidurile ei și să le întoarcă spre Colosseum, acolo unde, înaltă de treizeci de metri, colosală, se ridicase statuia de bronz a împăratului, opera lui Zenodoros, cu Nero așa cum se vedea el însuși, însuși Zeul Soarelui, Helios. Efortul urmașilor pentru a distruge cel mai mare palat al Romei și a-l folosi, pământ, materiale, pentru alte construcții este ceva cunoscut în istorie: Vespasianus începe Colosseumul după ce poruncește desecarea lacului, corpul cu apartamentele este înlocuit de Titus cu terme și așa mai departe. Un leandru nins cu flori albe, ca o zăpadă a prezentului contrapusă flăcării care a cuprins Domus Aurea și s-a arcuit peste șosea încoronând amfiteatrul, capodoperă a arhitecturii antice și universale, minune a lumii, își împrăștie parfumul dulce, dens și suav totodată. Prin țesătura sa, înalt, spun iubitorii de comparații, cât un bloc cu 18 etaje, Colosseumul se străvede la inaugurare, în anul 80, cu cele trei caturi de arcade, în stil doric, ionic și corintic, și cu unul plin, corintic, cu suporturi, console pentru catargele de bronz pe care se prindea un uriaș velum, o copertină de pânză aurie, deopotrivă ca să-i protejeze de soare pe spectatori, zecile de mii de spectatori, dar și ca să le dea iluzia soarelui la ceas de ploaie. Jos era arena. Scândurile sale, acoperite cu nisipul frământat de gladiatori și animale în spectacolul luptelor ucigătoare, puteau fi retrase prin acțiunea unor mecanisme speciale, pentru a face loc unui bazin cu apă și simulării de bătălii navale. Îmi închipui auriul acelui imens velum la sărbătoarea de peste 100 de zile a victoriei lui Traian asupra dacilor, răsfrânt ca și lumina astrului ceresc și pe chipul învinșilor, și pe cel al romanilor, dar colorându-le diferit, nu atât în funcție de nuanța și textura pielii, cât de sângele și simțămintele care o hrăneau. Dar oare nu tot altfel colorate, chiar fără sânge și simțăminte, trăiesc pietrele, materialele smulse mai târziu Colosseumului pentru a le îngloba unor palate ca Venezia și Farnese și chiar Bazilicii San Pietro? Și nu aceeași soartă o au și dacii răpiți de pe Arcul lui Traian și duși pe cel al lui Constantin, precum odinioară strămoșii lor, mânați din spațiul Sarmisegetuzei în Cetatea Eternă? Printr-unul din paradoxurile care par a aparține chiar sistemului circulator al istoriei, dacii aduși aici, la Arcul lui Constantin, arc care în 315 încheia șirul marilor monumente ale Romei antice, continuă să aibă parte de lumina și căldura zilei, în vreme ce Arcul de Triumf al lui Traian a pierit de mult, dar nu cu totul, chipul lui continuând să trăiască într-o monedă ca într-un ochi unic și veșnic deschis. Dar un alt ochi avea să ne impresioneze cu adevărat. Începuse o părere de ploaie, cu stropi invizibili, pe care doar obrazul îi detecta, și care ne-a însoțit o vreme, exact până în clipa în care Valentina Bușilă s-a oprit și ne-am oprit și noi odată cu ea. Având-o alături și știind-o a Romei pe cât de mult îi poate aparține un oaspete îndrăgostit de ea, harta rămăsese nedespăturită, mulțumindu-ne cu vagul sentiment al înaintării spre nord-est și, venind dinspre Colosseum, al Tibrului la stânga noastră. ,,Suntem la Pantheon!” Eram la Pantheon! Chiar în Pantheon, pășisem din lateral printre înaltele coloane de granit roșu și cenușiu ale peristilului, ne-am dat seama, încercând să-l părăsim imediat, să ne îndepărtăm, ca să-i vedem fațada, dificil în relativ restrânsa Piazza della Rotonda și în aglomerația ei, delimitată cu noblețe de vechi clădiri ruginii. Are aerul Partenonului, de fapt chiar așa a fost conceput, ca o replică la celebrul edificiu atenian de pe Acropole, dar ceea ce ne surprinde și ne copleșește este interiorul său circular, impresionanta rotondă pe ale cărei ziduri coboară din văzduh cupola cu un oculus în creștet. 43,20 metri diametru, 43,20 metri înălțime. Este nu doar cel mai mare dom zidit din Europa, ci și o performanță pe care arhitecții și constructorii Renașterii nu au putut să o egaleze. Dar, oare, numai ai ei? Sfera imaginară de 43,20 metri care ar putea să încapă aici are permanent un suport uman în pelerinii care se roagă așezați în bănci și în turiștii care îi dau ocolul, respectând pioșenia și liniștea cerute de înscrisul Basilica Maria ad Martyres. Luogo sacro. Mantenere il silenzio. Într-adevăr, dedicat inițial celor șapte zei planetari, Pantheonul a fost sfințit de papa Bonifaciu IV la 13 mai 609 ca locaș creștin consacrat Fecioarei Maria și tuturor martirilor, zi în care peste două secole la rând, peste participanții la liturghie a căzut o ninsoare stacojie de petale de trandafiri. Dar cum mulțimea pelerinilor veniți să se roage pentru toți sfinții, pentru toți martirii creștini crea probleme Romei, papa Grigore IV a schimbat data în 835, fixând-o pe 1 noiembrie, atunci când după strânsul recoltei, orașul era mai bine aprovizionat și putea să facă față nevoilor locuitorilor și ale oaspeților lui. Ne integrăm undei umane circulare, atrase, în ipostaza sa de mausoleu monumental ce i-a fost atribuită Pantheonului din secolul XV, de mormântul lui Rafael, adăpostit în cea de-a treia nișă, în apropierea celei în care se odihnesc regele Umberto I și Margherita de Savoia. O lumină dulce ca mierea îi învăluie piatra sarcofagului. Firește, ea este generată de unul din sistemele tehnice obișnuite în muzee, dar nu pot să renunț la impresia unei legături profunde cu Madonna del Sasso, sculptura lui Lorenzetto, care se află deasupra. O alegere potrivită pentru pictorul Madonnelor. Epitaful ales este creația cardinalului Bembo, el însuși, poet petrarchist, istoriograf, o personalitate a culturii italiene: ,,Aici se odihnește Rafael de care Natura se temuse, pe când acesta trăia, că o s-o întreacă, iar acum, că el este mort, s-a temut că va muri și ea”. Dar cea mai generoasă și mai misterioasă lumină, generoasă pentru că ne cuprinde simultan pe toți, și misterioasă pentru că ajunge fiecăruia să-i vadă pe ceilalți, împreună cu magnifica lucrare a interiorului în ale cărei marmure policrome se sporește, este lumina ochiului din vârful cupolei, unica sursă de lumină a Pantheonului. Împărțită egal tuturor, ea dublează concomitent imaginea ochiului și efectul este extraordinar, desprins din ochiul fix de sus, un ochi mișcător colindă nervurile și casetoanele pătrate ale cupolei, colindă absidele, nișele, nu atât focalizând atenția noastră asupra lor, cât sentimentul că rotundul lui diafan este viu, cercetător, că vrea să ajungă peste tot și să vadă totul. Mi-l închipui absorbind numele lui Rafael sau atingând ușor, ca o mângâiere maternă chipul pruncului din brațele Madonnei, dar evit să mi-l imaginez, ca prea mult, ca prea fugar, ca prea subtil, ca prea nemeritat trecând peste fața unuia dintre noi, trecătorii. Sub cupola Pantheonului un moment, ca sub cupola cerului o viață, ai parte nu doar de întâlnirea cu o capodoperă a antichității, ci și de viziunea relevată a unui ochi celest.

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: