„Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său; dar Israel nu Mă cunoaște; poporul Meu nu mă pricepe!” (Isaia I, 3)
Am deschis „Dicționarul înțelepciunii” scris de Th. Simenschy pe vremea când eram pe băncile Seminarului de la Mănăstirea Neamț și am găsit o precizare făcută de binecunoscutul Machiavelli, care spune că „sunt trei feluri de minți: una care înțelege de la sine – aceasta este cea mai excelentă; a doua care pricepe ce gândește altul – aceasta este excelentă, și a treia care nu se înțelege nici pe sine și nici pe altul – aceasta este inutilă.” (Th. Simenschy, „Un dicționar al înțelepciunii”, Ed. Junimea – Iași 1979, pg. 539) Citind, mi-am zis că „musai” în urechi îi rămăsese ceva din cuvântul profetic cu care am deschis aceste rânduri, dar mai cu seamă că „cea de-a treia minte – adică cea inutilă” nu face nici „doi bani” – vorba veche a românului înțelept, nu se ridică nici la cunoașterea instinctuală – cea generată de legea firii, pe care o distingem din comportamentul „boului și asinului”, pe care Scriptura le pune ca unitate de măsură în relația omului cu Dumnezeu. Cum ar putea fi exprimată această relație? Prin ceea ce se spune rostind: „Măcar atât, cel puțin atât!” A ajuns Dumnezeu să ceară minimul unei existențe pentru care S-a născut, S-a jertfit și S-a oferit ca Cină celor chemați, dar care L-au refuzat. Așa a dat exemplul cel mai potrivit prin pilda „celor chemați”, ca apoi să întrebe: „Când va veni Fiul Omului, găsi-va El oare credință pe pământ?” (Luca XXI, 17) Am putea da un răspuns de genul: – „Mintea care înțelege de la sine”, adică este mărturie a prezenței lui Dumnezeu în ființa umană, va pune mărturie pentru credința vie și lucrătoare, va deschide fereastra cunoașterii și se va ridica deasupra „boului și asinului”, pentru a participa la Cină și a aduce „alți cinci talanți pe lângă cei cinci primiți în dar.” – „Mintea care pricepe ce gândește altul” dă răspuns chemării slugii trimise să cheme invitații – preoția, să arate disponi-bilitatea și dragostea Celui care a făcut Cina, că se bucură de vor fi prezenți, de vor trăi dragostea viețuirii întreolaltă și a unității în duh. – „Mintea care nu se înțelege nici pe sine, nici pe altul” este expresia tristă a celui care nu crede, se izolează în egoismul său și își hrănește mândria cu care se laudă că „el trăiește prin sine”, este emancipat, stăpânește toate tainele cunoașterii, care-l „asigură” că „nu este Dumnezeu”, dar se teme să citească cuvântul Scripturii, care cade ca trăsnetul: „Zis-a cel nebun întru inima sa…” (Ps. LII, 1) Un astfel de om nu are haină potrivită pentru a participa la Cină, iar Stăpânul îl întreabă: „Cum ai intrat fără haină de nuntă?”. Cum ai cutezat să nu fii pregătit și ai îndrăznit să vii știind acest lucru? Iar el va spune: „Slugile Tale, care au ieșit la ulițe și la garduri, adunând șchiopii și orbii și sărăntocii, m-au silit să intru și am intrat!” Ce motivație fără temei! Ca și cum un astfel de om n-ar fi știut că „nu straiele îl fac pe om”, ci caracterul, frumusețea lăuntrică pe care n-o condiționează starea socială. Cu alte cuvinte, un astfel de om și-a „croit” existența fără a fi preocupat de „ce va zice Dumnezeu pentru că I-a dat brânci și L-a scos afară din casa pe care nu și-a făcut-o singur, ci a primit-o în dar”. Se vede treaba că unii refuză „robia Duhului” pentru a accepta fără rezerve robia trupului și a rațiunii fără de Dumnezeu. Referitor la aceasta, Seneca, înțeleptul Romei vechi, spunea că „nicio robie nu-i mai rușinoasă decât robia voluntară”, la care un altul a adăugat: „Nu trebuie date sfaturi unui prost și pe deasupra încăpățânat!” Să fie cu iertare că am repetat cuvinte grele, dar nu mă pot împăca cu gândul că pe mintea cuiva poate cădea o ceață atât de groasă încât să nu mai vadă lumina Domnului, că alungarea credinței din sufletul omului este scopul științei, despre care neamțul Schopenhauer ne atenționa spunând: „Aveți grijă, credința și știința se află între ele în același raport cu cele două talgere ale unei balanțe: în măsura în care una se ridică, cealaltă coboară!” Noi, românii, zidiți în ființa noastră creștini din negura vremurilor, am păstrat credința și ne-am bucurat de „lumina lui Hristos care luminează tuturor” veacuri de-a rândul, dar a venit o vreme în care a răzbit Satan și în aceste locuri ca să strice gardul zidit de Dumnezeu în jurul nostru. Iluminismul și raționalismul au fost aduse cu trenul de bravii noștri fii plecați să se școlească pe la Paris, pe la Dresda și-n alte școli ale vremii, în care burta ținea loc de rațiune și desfrâul loc de înțelepciune, iar acum am ajuns cu „burta goală și cu mintea inutilă!” Acest gând m-a încercat atunci când am văzut emisiunea „Aktualitatea” B1 TV din data de 22.10 2012, pe la orele 19.50, în care cineva vorbea despre Brâncuși și de cuvântul lui satiric rostit la adresa conaționalilor când s-a întors de la Paris: „V-am lăsat săraci și proști când am plecat la Paris și v-am găsit și mai săraci și mai proști când m-am întors!” Să ne supărăm pe el, oare, sau să ne analizăm structura morală în care suntem? Cum evoluăm ca societate în mersul spre globalizare și ce rezultate au adus necredința, superficialitatea și nerozia? Un răspuns îngrijorător pentru Poporul Român și creștin de două mii de ani ar fi cel legat de numărul celor fără de Dumnezeu, care acum zece ani se ridica la opt mii și vreo șapte sute de indivizi iar acum – potrivit ultimului recensământ, acest număr s-a triplat, sunt douăzeci și una de mii și ceva. Aceasta ne arată că Satan n-a stat cu mâinile în sân! Ce le spune Mântuitorul acestora? Păi, la refuzul de a primi lumina cunoașterii dumnezeiești și înlocuirea ei cu altceva, doar îi mai cercetează prin cuvântul Său blând: „Dacă lumina care este în tine (pe care ai ales-o să-ți călăuzească viața și care te-a adus în starea aceasta, n.n.) este întuneric, atunci cum va mai fi întunericul?” (Matei VI, 23) Îi mai cheamă la Cină ca să le repete: „Vine la Lumină tot cel ce face adevărul, ca să se arate lucrurile lui, că sunt lucrate cu Dumnezeu” (Ioan III, 25). Voi ce fel de lucruri ați făcut, cu ce fel de fapte vă legitimați viața și cărui dumnezeu slujiți? Mintea voastră a devenit inutilă pentru că nu vă înțelegeți nici în ființa voastră și nu puteți înțelege nici pe alții. Dar și mai îngrijorător este faptul că aceștia, care „s-au împreunat cu întunericul”, sunt convinși că aceasta-i calea, aceasta vor pentru viață și cred că oferindu-se altora ca exemplu au un viitor, fără a vedea că drumul pe care merg este prevăzut cu semnul „drum înfundat!” Vorbim în acest caz de „o cădere care le-a intrat în fire”, cum spunea un Părinte, o cădere „pe care au îndrăgit-o și le vine tot mai greu să se despartă de ea pentru că propria lor fire îi face incapabili de a săvârși binele…, iar binele pe care ei cred că îl fac este spurcat și amestecat cu răul care neîncetat naște o lucrare pe potriva sa.” Ei bine, în zece ani această lucrare sprijinită masiv de televiziuni și de „cei care nu se înțeleg nici pe ei și nici pe alții, dar se recomandă ca raționaliști înțelepți”, au avut „realizări de cincinal comunist” și neghina semănată printre grâu în ogorul credinței s-a înmulțit de trei ori. La ce poate fi folosită „producția” rezultată din neghine? Ne spune Mântuitorul că „se adună și se aruncă în foc și arde!” (Matei XIII, 30) Cu neghinele noastre înmulțite de trei ori în zece ani focul poate ajunge până la cer, așa cum o prezintă fericitul pictor de la Voroneț în Judecata de apoi. Pentru ei este actuală și cutremurătoare, binecunoscuta expresie: „Vai, mama lor!” De ce? Pentru că s-au înhămat la o robie pe care Satan le-a prezentat-o ca libertate, au acceptat întunericul ca pe lumină și pe diavol ca înger al luminii. Dar asta nu-i totul! Ei vor să mutileze sufletul întregului Trup al lui Hristos, să-i cresteze pe chip toată hidoșenia libertinajului și să ne convingă că un astfel de chip va face istorie. Spunea Părintele Iustin Pârvu – socotit ghimpele din coasta celor fără de Dumnezeu pentru că le stă împotrivă, că acum aceștia „nu mai au idealuri” („Despre deformarea societății românești” – Interviu cu Pr. Iustin Pârvu, în Rev. „Atitudini” nr. 26 – decembrie 2012, pg. 39), au înlocuit lumina cu întunericul „ca să nu se vadă faptele lor!” (Ioan III, 20) Din cele ce astăzi vedem putem constata cu durere că duhovnicește – cei din lumină ne împuținăm cu fiecare zi care trece și dezrădăcinații – cei care se ascund în întuneric, cresc cum creștea vrejul de fasole din poveste. Vorbim aici de sufletul țării, de trecutul și viitorul ei spiritual, adică de rădăcini și mlădițele care cresc în prezentul incert și găunos pe care-l croiesc cu atâta îndârjire ateii liber-cugetători, ca și cum neamul acesta nu mai are speranțe. Spunea același Părinte, care a fost greu încercat în închisorile comuniste, că „sufletul unei țări părăsite de cei în viață se lasă în voia morților, marilor morți, și se reface prin ei!” (Ibidem, pag. 37). Măcar din acest punct de vedere ne rămâne speranța și putem mărturisi că „întru lumina Ta, Doamne, vom vedea lumina” și vorbim despre „lumina pe care întunericul încă nu a cuprins-o.” Iată de ce lucrarea „slugilor trimise să cheme la Cină” este atât de importantă și de necesară, pe unii chiar „silindu-i să intre ca să se umple casa de oaspeți.” Dar în timpul acesta mai sunt și „alți trimiși”, ai lui Satan, ca să „strice cuvântul” și să-l facă pe român „să-L blesteme pe Dumnezeu pe față” (Iov. Cap. I), așa cum a făcut-o „cineva” în textul apărut în paginile ziarului „Crai nou” din data de 20.09.2012, cel ce a conceput textul crezând că a făcut o descoperire epocală în legătură cu Mântuitorului, și cuprins de o ascunsă bucurie a spus: Ia uitați ce-am descoperit eu! Și ce descoperise? Citez: „Unii din primii creștini credeau că Isus era însurat, a declarat o profesoară de la Universitatea americană Harvard la al 10-lea Congres internațional de studii copte (sau poate coapte, n.n.)…” Și aduce lămuriri mai pe larg ca să înțelegem noi că Mântuitorul a fost însurat! Mă, cum de s-a găsit acest unul care spune despre „Isus” că a fost însurat? De ce ne-or fi ascuns Apostolii și Părinții Bisericii Primare acest lucru? Ce înseamnă și „studiile” astea! Chiar așa, da ce specialiști, măi frate! Din cauza acestui unu care le stă taman pe nas nu văd pădurea. Și dacă mai adaugă cu aer de savant că la baza afirmației stau chiar cuvintele Mântuitorului, care „le-a spus soția mea…”, apoi trebuie să ne facem urechile mari, dacă se poate ca frunza de bostan, ca să apreciem ce am auzit, atunci e bine. Da, cum rămâne, totuși, cu adevărul? Adică, cui a spus, că Apostolii n-au zis nimic? Am deschis acest dialog imaginar pentru că n-am un preopinent. Și pentru că nu-l am, mă voi „trage de brăcinar”, așa ca între prieteni, și voi întreba: – Bine, ai spus toate acestea, dar pentru ce? Ce speri să afli reluând această prostie prin care îți arăți tulburarea și lipsa credinței? Au spus-o și alții de-a lungul vremurilor, dar afară de a se păgubi singuri ce-au mai aflat ? Nimic. Și nimicul acesta ți l-ai adăugat „în cartea faptelor vieții tale” din care ți se va citi la judecată. Mântuitorul și Biserica Sa știu că „smintelile trebuie să vină”, însă El se îngrijorează și atrage atenția celor care produc și gestionează astfel de lucruri și zice: „Dar vai omului aceluia prin care vine sminteala. Mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării!” (Matei. XVIII, 6-7) Se pare că la examenul pe care l-ai dat de această dată în fața lui Dumnezeu despre credința ta „ai picat cu brio prietene” și nu te întrebase mare lucru. Te întrebase ca și pe cei din vremea Sa, tot la fel de înverșunați ca și tine în a răspândi smintelile: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Matei XVI, 13) Și tu ce-ai răspuns? Că a fost căsătorit!… Dar te poți scuza zicând că nu tu ai spus, ci profesoara, bat-o vina… Ei, acuma că „ți-a ieșit porumbelul din condei” va trebui să dai răspuns la o altă întrebare ce te privește nemijlocit: „Și cu Dumnezeu de care încerci să faci bășcălie cum o vei mai drege?” (Pr. Sever Negrescu, „Jurnal de parohie”, art. în ziarul „Lumina”, marți, 12 iulie 2011, pg. 10) La judecată ce vei spune? Uite, ca să te ajut, am să redau mai pe larg mărturisirea lui Marin Preda, „care poate cântări în fața lui Dumnezeu mai mult decât întreaga lui operă” și poate te va opri să mai răspândești sminteli de acest gen: „Am fost astăzi la țară s-o văd pe mama. E bătrână mama, dar se simte bine. Stă la soră-mea. M-am așezat lângă ea și a început de îndată să-mi spună singurul lucru care merita să mi-l spună fără pregătiri și fără fereală: – Marine, mamă, l-am visat pe tăică-tu. Moșule, l-am întrebat, tu ești? Eu sunt! a zis el cu un glas cum zicea el. Am întrebat: L-ai văzut pe Marinică și pe Sae că au venit la înmormântarea ta? I-am văzut, zice, tot așa cum vorbește el. Apoi i-am zis: Și cu Dumnezeu ce faci? Nu mi-a răspuns, a tăcut.” A continuat marele prozator mărturisirea sa și a zis: „Acest dialog mi s-a părut atât de real, venind dintr-o lume atât de străină de ideea neființei, încât m-au cuprins o durere și o milă atât de violente, încât mi-am mușcat adânc buzele ca să nu izbucnesc în plâns! (Ibidem.) Sunt mâhnit că din grădina Raiului ai ales să mănânci tocmai mărul oferit de Eva la îndemnul șarpelui. Lui Adam, strămoșul nostru, i-a rămas în gât. N-a putut să-l înghită, cum se vede numai în anatomia noastră, a bărbaților, dar în cazul dumitale se va transforma într-un mare nod care-ți va sufoca viitorul spiritual de o vei ține tot așa. N-ar fi mai bine și mai frumos să ne respectăm unii pe alții? Dumitale să ne respecți credința și Dumnezeul nostru și noi îți vom respecta opțiunile raționaliste, dar nu mai lua în râs „ca să nu ți se întâmple ceva și mai rău” și, crede-mă, la judecata din urmă chiar va fi foarte rău de vei continua așa! Și…, să știi că nu are nicio importanță că te-ai ascuns sub anonimat, Dumnezeu te știe, dar eu mă întreb și te întreb: Cui folosește întoarcerea la metoda comunistă și de ce trebuie să-mi schimbi părerea cum că în loc să scrii la Crai nou tânjești să o faci în „Zorii noi” de altădată? Pr. IONEL FILON Nota red.: Articolul respectiv a fost transmis și preluat dintr-un flux de știri al AGERPRES, agenție de știri la care ziarul nostru este abonat.
Comentarii