Mănăstirea Vatra Moldoviței, la ceas de sărbătoare (II)

Începută în anul 1532, Biserica Vatra Moldoviței era menită să înlocuiască o construcție mai veche a lui Alexandru cel Bun. Încercând a descifra structura acestui monument de plan treflat, desprindem ușor nota proprie construcțiilor anterioare, bazate pe tradiția mai îndepărtată a Bizanțului care a rodit original la Moldovița.

 

Ca toate celelalte biserici din vremea lui Petru Rareș, Biserica Vatra Moldoviței se impune prin tendința de înălțare și sveltețe, conferindu-i un aer de eleganță, îmbinat cu o măreție și strălucire proprie datorită atât arhitecturii cât și picturii. De sub arcadele înalte, ușor frânte, ale pridvorului deschis, acoperit cu trei bolți în cruce, rezultate din intersecția a doi cilindri, se pătrunde în pronaosul spațios aproape pătrat, urmat de camera mormintelor, de naosul ce se prelungește pe laturi cu cele două abside laterale și terminându-se cu încăperea semicirculară a altarului. Pridvorul deschis de la Vatra Moldoviței – ca de altfel toate pridvoarele deschise din arhitectura Moldovei – nu apare ca o anexă a construcției precum pridvorul athonit sau cel din Țara Românească, ci constituie o parte integrantă a unui tot arhitectural, o prelungire a spațiului interior al clădirii. Intrarea din pridvor în pronaos se face printr-un portal impunător, tăiat în arc frânt, cu numeroase muluri gotice, având bazele sculptate. În pronaos se remarcă frumusețea cu care a fost concepută bolta sprijinită pe un sistem de opt arce întretăiate. Ferestrele pronaosului păstrează aceeași tăietură în arc frânt, despărțite pe toată înălțimea prin colonete mediane. Cornișa cu profil clasic așezată deasupra ușii de intrare în pronaos marchează pătrunderea elementelor de renaștere și în sculptura moldovenească. Din pronaos se pătrunde în camera mormintelor, printr-o ușă cu cadru dreptunghiular, îngustă și joasă, boltită în semicilindru. De aici, printr-o ușă scundă din colțul de nord, pe o scară în spirală, pe jumătate scobită în grosimea zidului, se pătrunde într-o mică tainiță, ce servea de ascunzătoare. În zilele de restriște ale năvălitorilor turcești sau tătărăști, obiectele de preț ale mănăstirii erau ascunse aici, în firide adâncite în pereți, închise altădată cu canaturi de lemn. Pe latura de nord a gropniței, sub un baldachin construit din cărămidă tencuită, susținut pe colonete de piatră, se află mormântul vrednicului de pomenire episcop de Rădăuți Efrem, fost egumen al Moldoviței, îngropat aici în anul 1619. Episcopul Efrem a fost unul dintre îndrumătorii școlii de copiere a manuscriselor slavone, care luase naștere la Moldovița încă din secolul al XVI-lea, așa cum lucra și școala de la Mănăstirea Dragomirna, sub îndrumarea mitropolitului cărturar Anastasie Crimca. Se cunosc patru manuscrise din vremea episcopului Efrem, toate în slavona bisericească de redacție medio-bulgară: un Tetraevangheliar (1613), o Psaltire (1614), remarcându-se în mod special ornamentația și frontispiciile lor, scrisul elegant și artistic, un Anghelis, adică un Octoih, și un Liturghier. Toate aceste lucrări amintite au însemnări din care rezultă că au fost copiate cu cheltuiala episcopului de Rădăuți Efrem, care le-a dăruit apoi Mănăstirii Moldovița. Aceste lucrări se numără printre cele mai reușite manuscrise copiate la noi. Naosul, de aceeași proporție ca și pronaosul, este acoperit cu o boltă moldovenească. Patru arce mari sprijinite pe console de piatră reduc spațiul dreptunghiular la un pătrat, peste care se înalță prin patru pandantivi un cilindru, din care se desprind apoi alte patru arce, dispuse în diagonală față de cele inferioare. Absidele laterale ca de altfel și absida altarului sunt boltite în semicalotă. Pictura Moldoviței, executată la cinci ani după înălțarea bisericii, așa cum arată inscripția zugrăvită deasupra intrării din gropniță, constituie până astăzi un prețios și fermecător ansamblu dintre monumentele lui Petru Rareș, păstrându-și prospețimea coloritului, uimitor de viu și de cald, îndeosebi pe fațada de sud și pe absidele de est și de sud. Ridicată acum 400 de ani, așa cum glăsuiește pisania, prin osârdia episcopului Efrem, cea de-a doua clădire importantă în ansamblul arhitectonic al Moldoviței este clisiarnița, folosită în trecut și ca locuință domnească sau epicopală. Ca și celelalte construcții de acest gen, existente în cadrul mănăstirilor Bistrița, Probota, Slatina, Pângărați și Sucevița, ea este una dintre puținele construcții moldovenești păstrate din secolul al XVII-lea. De plan dreptunghiular, cu fațada principală spre sud și cu spatele lipit la vest și sud de zidul de incintă, clădirea este formată din parter și etaj. Are o lungime de 22,50 m o lățime de 7,50 m, iar grosimea zidului este de 1,50 m. Un contrafort puternic, înalt până la nivelul etajului, proptește colțul de sud al clădirii. Se remarcă în mod deosebit la această construcție firidele adâncite în pereți, nivelul și natura pavimentelor, cadrele ferestrelor și ale ușilor. În timpul lucrărilor de restaurare efectuate în anii ’50 ai secolului trecut, a fost identificată și baza unui turnuleț circular situat pe latura de sud, care adăpostea o scară în melc, ce conducea la balconul etajului. Bolțile încăperilor de la parter sunt simple, semi-cilindrice, dispuse în ax, altele mai complicate, în lunete, erau relativ bine păstrate, oferind posibilitatea unei reconstituiri fidele. Un brâu de cărămidă dispusă în zimți se întinde pe fața sudică, sub consolele de piatră, destinate să susțină balconul. Un al doilea brâu marchează partea superioară a construcției, deasupra ferestrelor. Acoperișul înalt, cu pante repezi, cu o linie ușor unduioasă și streașina lată, sprijinită de console puternice, mult ieșite în afară pe latura de sud pentru a putea adăposti și balconul, a fost realizat în armonie cu cel al bisericii. Întruchipare a spiritualității ortodoxe trăite dintru început pe plaiurile bătrânei Moldove, ctitoria voievodului Petru Rareș și a episcopului de Rădăuți Efrem impresionează și astăzi, după atâtea veacuri, prin realizarea artistică, prin arhitectura și pictura care atât de armonios se îmbină, actualizând mesajul tainic de veghe și înălțare. * Se știe că Reforma contesta cultul imaginilor. Mai mult decât oriunde și oricând, picturile murale din nordul Moldovei au exaltat imaginile religioase aducând în fațada bisericilor, în mijlocul oamenilor și al naturii întregi mesajul lor de frumusețe și de spiritualitate, părând să fixeze în atenția tuturor învățăturile Sinodului VII ecumenic. Nimic nu poate egala forța de comunicare a acestor fațade pictate, despre a căror unică realitate s-au pronunțat cu entuziasm atâția pelerini iluștri, justificând și scrierea poematică a lui Wilhelm Nyssen Pământ cântând în imagini.) Sute de scene cu mii de personaje sfinte fac din ansamblurile de pictură murală exterioară demonstrații de neînlocuit ale rolului pe care icoanele îl pot avea în viața spirituală a credincioșilor. Revenind la perioada Reformei, să amintim că ea contesta cultul Maicii Domnului. Or pe fațadele bisericilor din Moldova ilustrarea, strofă cu strofă, a Imnului Acatist reamintește tuturor temeiurile istorice ale acestui cult, un particular accent fiind pus pe Asediul Constantinopolului. Într-o epocă în care Moldova era confruntată cu pericolul otoman, compoziția Asediului căpăta un dublu sens. În primul rând, el rememora intervenția mântuitoare a Maicii Domnului care salvase Constantinopolul cu ocazia asediului persan din 626. Evocând un eveniment crucial din istoria cetății bizantine de la Cornul de Aur, compozițiile Asediului, așa cum au fost concepute de iconografii din Moldova, pun un particular accent pe împrejurarea că ajutorul Maicii Domnului a fost invocat prin rugăciuni la icoana Îndrumătoarei, cea nefăcută de mână de om, icoană purtată în procesiune pe străzile Constantinopolului. În pictura murală de la Biserica „Sf. Dumitru” Suceava, ca și la Moldovița unde imaginea orașului asediat se vede cel mai clar, pictorul nu a stăruit asupra efortului de apărare, ci pe lungul cortegiu de sacerdoți, nobili și oameni din popor care poartă, cu pietate, Sfânta Năframă cu chipul lui Iisus Hristos și icoana Maicii Domnului. Cu alte cuvinte, în vădită opoziție față de Reformă, compoziția Asediului este, simultan, un martor al cinstirii Maicii Domnului și a icoanelor. Abia în legătură cu acest prim înțeles se poate ajunge la cel de al doilea sens al Asediului: acela antiotoman. Zugrăvite la înălțimea omului și străjuind sub forma unei vaste frize intrarea în biserică, și nu în alt loc, este evident că această temă a fost destinată să atragă în mod repetat atenția tuturor celor care intrau în biserică. Această compoziție prezintă, în centru, imaginea unui oraș puternic fortificat, asediat pe uscat și pe apă de armatele și flota inamică și apărat cu îndârjire de asediați. Înăuntrul cetății, împăratul, împărăteasa și clerul, urmați de mulțime, străbat străzile orașului într-o procesiune în care este purtată în mod solemn o icoană a Maicii Domnului de tipul Odighitria. Caracteristica principală a acestor reprezentări ale Asediului constă în faptul că asediatorii poartă îmbrăcăminte specific turcească și că atât aceștia cât și apărătorii folosesc, pe lângă suliți și săgeți, artileria. Limbile de foc care cad asupra armatelor turcești promit un dezastru al acestora, o mântuire ca aceea din anul 626 când oștile perșilor sasnizi au fost înfrânte cu ajutorul divin. Iconografii din Moldova epocii lui Petru Rareș nu au comis, așa cum s-a sugerat, o inadvertență istorică, un anacronism. Dimpotrivă, este vorba despre o foarte abilă alăturare de situații într-o perspectivă teologică și moralizatoare. Pe de o parte se reamintea salvarea divină a Constantinopolului în vremea împăratului Heraclius, când bizantinii nu se abătuseră de la dreapta credință, iar pe de altă parte se atrăgea atenția că dureroasa cădere sub turci a fost pricinuită de gravul păcat al ereziei în care alunecaseră atât împăratul cât și patriarhul ecumenic după conciliul de la Firenze – Ferrara. Începând cu O. Tafrali cercetătorii au văzut în faptul că scena Asediului însoțește întotdeauna Imnul Acatist o dovadă că între cele două teme există o strânsă legătură. În tradiția bizantină, Imnul Acatist era considerat ca fiind compus cu prilejul asediului persan al Constantinopolului, din anul 626, asediu pe care bizantinii l-ar fi respins, după tradiție, cu ajutorul miraculos al Maicii Domnului. Pe temeiul unei vechi și puternice tradiții bisericești se crede că Imnul Acatist a fost alcătuit de patriarhul Serghie al Constantinopolului (+ 638) ca un imn de mulțumire și de laudă către Maica Domnului pentru salvare atribuită unei intervenții miraculoase a Maicii Domnului, ca fiind și patronul capitalei bizantine. În trecutul Bizanțului, patriarhul Serghie binemerită o amintire elogioasă, deoarece el a prelungit viața Bizanțului cu opt secole. (Va urma) Diac. prof. dr. VASILE M. DEMCIUC