Domnului Profesor, cu dragoste !

Mă numesc Dumitru Brădățan (Dumi Brad, pt. coneseuri) și vă anunț, și pe această cale, că mă simt serios afectat, precum atâta lume din apropiere, de evenimentul nemilos de care, până la urmă, nu este scutit nimeni.

 

Neîndoios, este atât de dureros să te desparți, irecuperabil, de omul cu care ai trăit, mai bine de jumătate de veac, bucurii și atâta amar de viață. E ca și cum – hotărât – moare totodată și o bună parte din ființa noastră. E atât de dureros, dar, omenește… Asta este: nu noi hotărâm când ne naștem și tot așijderea e și cu moartea: n-avem putință de control și niciun cuvânt nu mai încape baremi asupra sorocului când se va petrece. Aici nu mai încap niciun fel de negocieri. Căci spune el înțeleptul: Dumnezeu salvează sufletele, nu salvează trupurile. Și sufletul, pentru a se mântui, are nevoie de sacrificiul trupului. Atunci, să lăsăm bunului Părinte din Cer, în nemărginita Sa Bunătate și Lumină, să ne învrednicească și să ne păstorească soarta cu voința Sa. Și sunt din ce în ce mai convins că nu murim în întregime, iar Dumnezeu – Iubire cum este – nu funcționează acolo Sus pe post de… Bau Bau! Care să ne ia în primire și… să ne bată. Feri, Doamne! Nici pomeneală… Dacă ne strânge Domnu’ înseamnă că e act de iubire. De însoțire și de solidaritate empatică. Că doar, nu!?, toată viața ne-am tot rugat la El… Facă-se Voia Ta! Iar dacă ne mutăm la Domnul, când murim puțin – tot act de dragoste e. Și dacă dragoste nu e… Și dacă dragoste nu am, nimic nu sunt, vorba Apostolului. Domnule Profesor Gheorghe Dolinski, Vă scriu cu nemăsurată mâhnire aceste cernite și tremurânde rânduri, dar și cu – iertare! – negrăită bucurie, vai! Doamna Avramia, însoțitoarea inimii Dv. mai bine de jumătate de veac – în veci fie-i pomenită vrednicia! – a fost tot ceea ce e mai scump în viața Dv. Prilej rarisim, fiți mândru că ați iubit, combătut și defilat în preajma unei asemenea ființe, imaginea dăscăliței-icoană de care aducea vorba poetul pătimirii noastre. Fiți mândru! Răsfăț divin, cinste mare! Doamna Avramia, din puținul pe care l-am cunoscut eu, a fost… lumină și bucurie, bine și bunătate întruchipate. Iar Doamna Avramia, vremelnic călător precum ni-e datul, n-a murit de tot, ci, urmând legilor inexorabile ale firii, a plecat să se odihnească puțin de preaplinul ostenelilor sale milostive. Asta este: obosim și plecăm în altă țară, spre alte zări de soare pline. Și rămânem în sufletele celorlalți doar cu ceea ce am dăruit și făptuit. Atât! Încolo, vânare de vânt și deșertăciune. Da, de aceea îmi și spun că înțeleptul avea multă dreptate: Dumnezeu salvează doar sufletele… Așadar, Domnule Profesor, Nu voi plânge, astăzi, ci – iertare!, lăsați-mă să se bucure sufletul meu că mi-a fost dat, la Arbore, atât cât a fost, să mă aflu însumi tovarăș și… beneficiar al binelui și bunătății pre când menirea catedrei și carierele Dvs. de Domni Trandafiri diseminau, voinicește și cu… fără de milă, în pretutindenea zărilor, salba cea nemărginită a virtuților. Uitați-vă în jur cum arată astăzi copiii pe care i-ați avut în mână, înmulțiți cu doi, preț de-atâția și-atâția ani, și veți afla… cât nu sunteți de singur! Bucurați-vă! Nevolnicul trup, repede pieritor, a plecat după legile lui, în treaba lui. Misiunea i-a fost îndeplinită, dar comorile sufletești emanate nepieritoare rămânea-vor. Și, zău!, o viață împlinită nu arată altfel. O viață fericită nu arată altfel. Sigur, cu câteva semnificative momente printre care, efemer popas – iată!, și părelnica noastră călătorie prin Marea Trecere. Fiți fericit, Iubite Domnule Profesor! Iar ca pățit ce însumi mă aflu – acum mai bine de-o lună s-a prăpădit una din surorile noastre, s-a mutat la Domnu’ –, încerc să mă consolez cu învățămintele enunțului de mai la vale: Ne-am născut, ne-am luat și obligația de a muri. Iar ca să mori… E de-ajuns să fii viu. Compasiv și empatic, DUMI BRAD