Picătura de istorie

Bătălia de la Pons Milvius – 1700 de ani

Este bine știut că despre Constantin cel Mare și epoca sa s-a scris poate mai mult și mai diferit decât despre ori-care dintre împărații romani. Cu toate acestea, indiferent de deosebirile de păreri privind mai ales motivele care l-au determinat pe marele împărat și om politic să ia o atitudine sau alta față de principalele probleme ale vremii, istoricii sunt de acord că el a continuat și a desăvârșit reformele întreprinse de ilustrul săi înaintaș Dioclețian, mai puțin activitatea acestuia pe tărâm religios.
 

Constantin cel Mare este cel care a pus bazele Imperiului bizantin, căruia i-a ales drept capitală și reședință imperială un centru cum nu se putea mai potrivit din punct de vedere strategic, cultural și comercial: vechea colonie megariană de pe țărmul european al strâmtorii Bosforului, Byzantion, oraș care, după inaugurarea oficială în 330, va purta numele noului său ctitor: Constantinopol. Intuind mai bine decât înaintașii săi cursul evenimentelor, Constantin a adoptat față de creștinism o atitudine specială, care s-a transformat într-o politică de protejare și, într-o ultimă etapă, de susținere fățișă a creștinismului, în a cărui unitate vedea o condiție necesară pentru menținerea integrității Imperiului. Astfel se explică de ce Constantin cel Mare a avut permanent în vedere menținerea unității bisericii creștine. De unde a pornit toată această orientare a lui Constantin cel Mare, ce eveniment din viața sa l-a marcat atât de mult încât să adopte o asemenea atitudine? Să urmărim în câteva cuvinte cursul evenimentelor din cel de-al doilea deceniu al secolului al IV-lea. Deși conflictul între Maxentius și Constantin nu a izbucnit efectiv decât în 312, pregătirea lui a început încă din 310, accentuându-se în 311, după moartea lui Galerius. Constantin rupsese definitiv legătura cu Dinastia Herculiană, socotind dreptul la domnie o urmare a originii sale imperiale și ținând la un imperiu universal. În vederea realizării acestui scop, posesiunile lui Maxentius, în primul rând Roma, constituiau primul obiectiv. În opoziție cu Constantin, Maxentius, care mai înainte nu-și adusese aminte de tatăl său, acum se gândea la apoteoza acestuia, proclamându-se pe sine „fiu al divinului Maximianus” (filius divi Maximiani) și considerându-se moștenitor de drept al tronului imperial. Maxentius luase, cu mult timp înainte, toate măsurile pe care le credea necesare pentru apărarea Romei, construind noi fortificații, drumuri de acces și îngrijindu-se în mod special de aprovizionarea orașului cu alimente pentru o perioadă mai îndelungată. Istoricul bizantin Zosimus, în a sa Historia Nova, cartea a doua, afirma că Maxentius dispunea în momentul începerii ostilităților de 170.000 de infanteriști și 18.000 cavaleri, în vreme ce Constantin, după ce a asigurat apărarea frontierei Rinului, în primăvara anului 312 se îndrepta spre nordul Italiei în fruntea unei oștiri care nu depășea 40.000 de soldați. Bătălia care avea să decidă în continuare destinul Imperiului roman s-a dat la nord de Roma, în câmpia din cotul pe care îl face râul Tibru la nord est de Pons Milvius (Podul Șoimului), azi Prati di Tor di Quinto. Iată cum descrie starea psihologică a lui Constantin pe drumul către Roma, în 312, istoricul Eusebius din Cezareea. Veridicitatea acestei relatări trebuie acceptată pentru că în primul rând corespunde atmosferei religioase a momentului și situației lui Constantin în Italia și, nu în ultimul rând, pentru faptul că Eusebius pretinde că împăratul însuși i-a spus mai târziu întâmplarea într-o conversație directă pe care au avut-o. În aceste condiții, gândul lui Constantin s-a întors spre religie, iar ochii împăratului priveau spre cer, convins că având coalizate împotriva lui forțele militare și riturile religioase avea nevoie de un „ajutor mai puternic” decât trupele umane și zeitățile păgâne. Își aminti cum respectase tatăl lui pe Dumnezeul Cel peste toate și cum refuzase să pună în aplicare edictul de persecuție a credincioșilor creștini și că avusese parte de o domnie împlinită și de un sfârșit frumos. Așa că s-a hotărât să-l invoce pe acest Dumnezeu suprem și să-i ceară ajutorul în acest moment de cumpănă, ridicându-și ochii spre cer implorându-l pe Deus Summus, cerându-i să i se arate și să-i acorde ajutorul. În relatarea sa către episcopul Eusebius, spune că după miezul zilei „a văzut cu proprii lui ochi pe cer semnul crucii conturându-se în lumina soarelui și purtând un mesaj – ÎN ACEST SEMN VEI ÎNVINGE (HOC SIGNO VICTOR ERIS. Împăratul nu a înțeles la început semnificația acestei apariții, dar, în acea noapte, i-a apărut Hristos în vis și i-a cerut să înscrie pe scuturile soldaților săi semnul ceresc al lui Dumnezeu (caeleste signum dei). Ascultând de porunca primită, aflând că atât crux cât și nomen Christi aveau rol apotropaic, de protejare împotriva forțelor răului, Constantin și-a amintit probabil celebrele incidente când insuccesul unui haruspex la Antiohia în descifrarea semnelor predicțiilor a fost pus pe seama creștinilor care își făcuseră semnul crucii, a pus să se scrie pe scuturi monograma cu inițialele numelui lui Hristos în limba greacă, cel mai probabil monograma chirho, sub forma literei X traversată de I cu capătul curbat (traversa X littera I summo capite circumflexo). Împăratul a gândit că dacă semnele creștine sunt mai puternice decât riturile păgâne, divinitatea creștină ar trebui să fie Deus Summus, iar simbolurile lui Hristos ar putea învinge superstițiile magice ale lui Maxentius. Autorii păgâni și creștini sunt de acord că forțele divine păreau să-l fi predat pe Maxențius în mâinile lui Constantin. Un panegirist gal scria „rațiunea divină… i-a luat judecata înțeleaptă acestui om abominabil astfel încât… a ieșit brusc și a pecetluit exact ziua urcării lui pe tron cu distrugerea lui finală; iar un istoric creștin afirma că „Dumnezeu însuși l-a tras pe tiran cu niște fire nevăzute, dincolo de porți”. Data acestei distrugeri era a șasea aniversare a ascensiunii lui la putere 28 octombrie 312. În ziua care a urmat luptei de la Pons Milvius, împăratul cel victorios și trupele lui au intrat în Roma în triumf. Pentru că Maxentius trimisese la închisoare mulți senatori, siluise matroane, hărțuise episcopi și brutalizase mulți cetățeni ai orașului, poporul era bucuros să afle despre înfrângerea lui și să-i batjocorească capul desfigurat. Pe Arcul lui Constantin de la Roma acest episod ni-l înfățișează pe împăratul victorios trecând Tibrul într-o barcă în apropiere de podul întrerupt. O mare parte din armata lui Maxentius, împreună cu el, s-a înecat în apele Tibrului. Corpul lui Maxentius a fost găsit, capul tăiat și purtat la Roma, în vârful unei sulițe, apoi trimis în Africa, pentru a convinge populația de moartea fostului împărat. Dacă relatările lui Eusebius ori ale lui Lactantius mai pot fi suspectate de lipsa unei baze reale, sigur este că mo-nograma simplă chi rho, numită și monograma constantiniană, apare pentru prima dată pe monede și medalioane constantiniene din anii 312 – 313 deci în anul cu bătălia de la Podul Milvius. Semnificativ este faptul că împăratul Constantin a renunțat de a merge pe Capitoliu, la intrarea triumfală în Roma. La aceasta se adaugă informația istoricului Eusebius după care Constantin a poruncit ca în mâna statuii ridicate în for ca mulțumită pentru victorie, probabil statuia colosală al cărei cap se păstrează în Palatul Conservatorilor, din Roma să se pună trofeul patimii mântuitoare adică semnul crucii. „Prin acest semn mântuitor – adaugă Eusebius – dovada adevăratei puteri, Eu Constantin am eliberat orașul vostru scăpându-l de jugul tiranului și am redat senatului și poporului Romanilor vechea glorie și strălucire” . Este binecunoscut faptul că în țările de puternică influență bizantină s-a dezvoltat de timpuriu o impresionantă artă care a avut drept scop glorificarea puterii supreme a basileului. Astfel, încă din epoca lui Ștefan cel Mare, la Pătrăuți datează o prezentare a chipului împăratului Constantin cel Mare călare pe cal, conducând o impozantă suită de sfinți, precedat fiind de Sf. Arhanghel Mihail care îi arată cu mâna întinsă o cruce luminoasă pe cer, deasupra unui munte; desigur este vorba de o aluzie la minunea care s-a întâmplat în ajunul Bătăliei de la 28 octombrie 312, descrisă de Eusebiu de Cezareea în Vita Constantini și de Lactanțiu în De mortibus persecutorum. O scenă zugrăvită pe toată lățimea unui zid, deasupra ușii de intrare în locaș, o scenă admirabilă prin eleganță și foarte grăitoare prin conținut. Apropiat mereu de Constantin cel Mare, fiul lui Papa din Brâncoveni, Constantin Brâncoveanu, va fi din nou asociat simbolic fiului lui Constantius Chlorus în iconografia cu limpezi substraturi istorisite nu de puține ori, în pronaosul de la Hurezi. Nu este întâmplător că scena victoriei constantiniene celebre de la Pons Milvius este zugrăvită pe același perete răsăritean din narthexul unde se află și tabloul ctitoricesc dominat de silueta lui Constantin-vodă, noul Constantin al sfârșitului de veac XVII, după cum prezența împăratului Constantin cel Mare și a mamei sale Elena, ca personaje sanctificate și proteguitoare în mai toate ctitoriile brâncovenești, în icoane, în pictura murală, în argintării liturgice, nu poate fi fără legătură cu această mentalitate a epocii. Desigur, frescele din capela San Francesco a micului oraș italian Arezzo, fresce datorate lui Piero della Francesca, datate sigur în mijlocul secolului XV, ori frescele din Sala di Costantino atribuite Școlii lui Raffael din Muzeul Vaticanului și zugrăvelile din nartexul monumentului moldovenesc precum și celui muntenesc țin fiecare, stilistic, de lumea lor, cele dintâi aparținând orizontului umanist al Renașterii, celelalte, viziunii medievale a Răsăritului bizantin. Le leagă o aceeași vecinătate cronologică, o aceeași atmosferă politică, o mentalitate, întrucâtva aceeași, într-o lume încă foarte medievală care, la sud de Alpi și la răsărit și sud de Carpați, nutrea aceeași dorință a îndepărtării pericolului comun și a recâștigării, pentru Europa, a minunatului oraș simbol de pe Bosfor. Acestea sunt doar câteva dintre argumentele pentru care trebuie să cinstim ziua de 28 octombrie în acest an, al 1700-lea de când semnul Sfintei cruci a biruit la Pons Milvius.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: