Munții Rodnei încă au răbdare cu noi

Oare ce o fi fost în sufletul lui Sir Edmund Parcival Hillary în ziua următoare celei în care a atins vârful Everest? În 29 mai 1953, la ora 11,30, a făcut din vis o realitate. Dar viitorul?
 

În pasiunea pentru munte se începe de jos în sus, de la ușor spre greu, dar după atingerea vârfului cu înălțime maximă, ce mai rămâne ca temă pentru broderia planurilor de viitor? În ceea ce ne privește, nu există riscuri, relieful bucovinean, adică cel la care putem ajunge fără pașaport și vize, nu prezintă altitudini care să limiteze elanul, în măsura în care acesta este permis de reumatism, vârstă și posibilitățile financiare. Întotdeauna se va putea mai mult decât putem și este bine să-ți dorești ceea ce, măcar teoretic, poți avea. În lipsă de alte înălțimi, adică altitudini, am încercat munții din colțul de țară în care mă aflu. În vara care tocmai se pregătea să devină toamnă, au venit la rând Munții Rodnei. Călătoria a avut o anumită evoluție, tren, mașină, bocanci, iar la întoarcere, invers, bocanci, mașină, tren, fiecare etapă cu problemele ei: trenul a întârziat un pic, mașina s-a defectat (ceva la direcție care, dacă se întâmpla pe Mestecăniș sau mai încolo, pe curbe cu declivitate mare… pățeam cam ce ar fi pățit expediția lui Hillary dacă ar fi căzut într-o crevasă). Cu bocancii a fost mai simplu, doar că, după un anumit timp de mers, devin destul de grei. Ciocănești, Cârlibaba, case cu fațade ornamentate și gospodării încheiate cu logica omului obișnuit cu munca, Bistrița Aurie (Lostrițe? N-am văzut, dar sper să mai fie) curge liniștită printre malurile nici mai mult nici mai puțin curate și lipsite de obiecte pe care ultimul proprietar le-a considerat inutile. Unitatea militară de la Rotunda, rămasă fără utilizare, așteaptă tristă și pustie, ca o casă de om bătrân căruia fiii i-au plecat pe alte meleaguri și cine știe pentru câtă vreme. Am trezit nostalgie (poate și tristețe) atunci când am vorbit despre această clădire cu publicistul dornean col. (r.) Ion Abutnăriței care a fost, cândva, comandantul acestei unități. Drumul spre Șaua Gagii, obișnuit cu vehiculele militare, unele cu șenile, se termină (totuși) și de acolo, de sus, se văd vârfurile, tot mai albastre pe măsură ce crește distanța, ale lanțurilor muntoase care te primesc în lumea lor, aducându-ți uitarea peste iminența întoarcerii în mediul zâmbetelor forțate și unde domnește atât de multă nedreptate și dorință de a avea mai mult decât este necesar. Amplasamentele pieselor de artilerie din fostul poligon abia se mai pot ghici, natura și-a cicatrizat rănile, după cum și le-a vindecat și între Vârful Roșu și Ineuț, acolo unde se așezau țintele; efectul proiectilelor s-a șters și au revenit în prim plan urmele ghețarului care s-a retras la timp din calea poluării. Un grup de tineri, probabil studenți, a încercat să facă baie în lacul Lala Mare, dar temperatura apei i-a convins că nu se află la piscină; când au trecut pe lângă mine m-au salutat în engleză, dar un „dobri deni” al unuia dintre ei m-a convins că nu aveam motive să folosim limba lui Samuel Johnson. Ceea ce este lăudabil pentru cei care iubesc muntele este că nu se aud muzici suburbane și nu există gunoaie aruncate la întâmplare; firesc, dacă iubești muntele, nu-i poți murdări fața. Pentru astfel de atitudini ești răsplătit, de exemplu, cu un răsărit de soare care se ivește de după coasta Suhardului, așa ca să te convingi că lumea este mai veche decât tine și că va fi mult și bine după ce tu, om plin de probleme pe care le crezi importante, nu vei lăsa niciun fel de gol plecând pentru totdeauna. Ineuțul poartă din plin urmele ghețarilor din care nu a mai rămas decât cele două lacuri, Lala Mare și Lala Mică cu cascada dintre ele și pârâul Lala care se îndreaptă spre mai sus pomenita Bistriță Aurie, iar pe umărul său, din oarecare grohotiș, țâșnește o apă atât de limpede și bună, încât bei chiar dacă nu ți-ar fi sete. Dar îți va fi, deplasarea nu este floare la ureche! Ineul oferă priveliști de mare frumusețe și perspectiva se deschide spre alte și alte viitoare destinații. Cine știe? Poate la anul… Întâlniți acolo, oamenii se simt apropiați, fără atitudini de valoarea deșeurilor pe care nu le lasă pe drum. Un grup vorbea în maghiară, dar atunci când ne-am întâlnit au salutat românește și între zâmbetele lor și ale noastre nu era nicio diferență. Poate dacă ar coborî din limuzine, tot felul de lideri și-ar putea spăla răutatea și profitorismul prin astfel de locuri care le-ar dărui un alt fel de a gândi asupra relațiilor dintre oameni. Și cred că ar fi bine. Material nu va primi nimeni nimic, poate o mână de afine proaspete și aromate. Edmund Hillary, dacă a urcat mai sus, a primit dreptul de a i se afla poza pe bancnota de 5 dolari ai Noii Zeelande, patria sa.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: