Academia de la Rădăuți

„Trăiește în Bucovina o națiune românească, a căreia este și trebuie să fie țara de moștenire” (N. Iorga)
E un timp când nici arhivele-tezaur, nici bibliotecile cu vechituri înțelepte, nici zugrăvelile nu au înaintea celor „mici de zile, mari de patimi” (Eminescu) prețul prețuit. Dar cum nu-i nicio agresiune înaintea căreia să nu i se pună nimic, și acestui timp traversat de fantasme, de „stăpâni ai inelelor”, nu altceva i se poate pune înainte decât un dig de cărți.
 

S-a tot căznit neamul acesta să-și facă un nume între seminții, cântărind cu măsură zestrea de-acasă, dar și jinduind la semeția celor de peste marginea țării lui. Când s-au ridicat din stirpe cârmaci, bucurie a arătat mulțimea înaintea înălțatelor tronuri, după cum jale mare fu când domnilor li s-a luat țara și li s-a dat pribegia. S-au înălțat monastiri și au ars biserici urzite din trupul codrului; au pierit cât frunza și iarba robii ctitori și domnii și-au pus numele în pisanii… Peste aceste isprăvi – de luat în seamă – lipsea, totuși, ceva: Cartea – mai tare decât coroanele, tridentul și zidurile. Medievalitatea noastră nordică, cea care a pus mult „aur și zugrăveală” pe edificiile durabile, a știut că dincolo de ziduri incoruptibilul Cronos nu poate fi împiedicat de infinitul său panta rhei decât prin „îndosarierea” întâmplărilor. Așa a apărut Istoria și, fără această disciplină – ingrată, pentru că este a… morților/ a timpului dus, nu ne-am ști străbunii, nici rostul, nici devenirea. Domnii – unii iluminați –, cu știință de înfăptuirile din ograda principilor vecini, au poruncit logofeților să pună timpul în bucoavne. Scribii au ascultat și vremuirea s-a odihnit în cronică. Școala a așezat Cartea pe locul ei cel mai înalt, prețuindu-i solia înaintemergătoare – dascălii au intrat în cea mai nobilă trudă, ucenicii s-au înmulțit, didascalia a devenit academie. Voievozii au însemnat toate provinciile istorice cu acest titlu intelectual-nobiliar. Putna – pentru că vorbim de un spațiu septentrional – după cum toți știm, intră în Istorie nu numai printr-un Voievod civilizator, unic, emblematic pentru tot poporul român, ci și printr-un prim academician, Vartolomeu Măzăreanu. Acest nume e, orice s-ar spune, o stea fixă a medievalității de la noi: rectorul Academiei de la Putna. Coborând obcinile, geografice și istorice, ale Putnei, într-o Bucovină respirând sub o altă coroană și alte comandamente istorice, de la răpirea din 1774 până la Unirea cea mare din 1918, primul obiectiv în care se concentrează spiritul acestui topos este Rădăuțiul – Bogdana, mănăstirea Descălecătorilor – ilustrând vechimea, iar Liceul – ilustrând modernitatea. Astăzi vorbim despre Realgymnasium vom Radautz/ Liceul/ Colegiul „Eudoxiu Hurmuzachi”, la 140 de ani de la înființarea sa, despre energiile care l-au făcut peren și despre numele său patronal, Eudoxiu Hurmuzachi, aniversat după două secole de la ivirea sa. Cândva, academicianul bucovinean Radu Grigorovici scria: „Academia valorează atât cât valorează membrii săi”, ceea ce e valabil în raportare cu orice instituție care se vrea respectată. Și, având în vedere exprimarea de dinainte, cu reverență pentru Colegiul rădăuțean, îi voi argumenta prestigiul academic – nu numai subliniind câteva nume care și-au luat puterea din acest locaș, ajungând în jilțurile Academiei Române, ci rechemând de la fondarea sa până azi, nume care-i sunt „pietre vii”: mai întâi, deși nu este inițiator, dar e… ctitor prin aprobarea și înlesnirile oferite, trebuie amintit împăratul Francisc Iosif. Apoi, Mihai Pitei, Orest Reney de Hersani, Teofil Patraș, Iorgu G. Toma, țăranul donator Vasile Marcu și învățătorul generos Ifrim Popescu, Ipolit Tarnavschi, Const. Mandicevschi, G. Papadiuc, Teofil Simionovici, Leonida Bodnărescu, Vasile Cârdei, Calistrat Șotropa, Emanoil Isopescu – toți reprezentanți ai începutului acestei instituții. După care șirul continuă, întru aceeași neuitare, cu nume tot mai sporite: Ernest Rudolf Neuebauer, I.G. Sbiera, Ion Nistor, Eugen Botezat, T. Sfințescu, Em. Grigorovitza, Mihai Horodnic, Dragoș Vicol, M. Gușuleac, Ion I. Tarnavschi, Șt. Cuciurean, F. Cârdei, Iulian Vesper, O. Marcu, I. Negură, O. Mirăuță, I. Corfus, P. Spânu, D. Spânu, P. Babalean, I. Roșca, C. Traci, V. Țigănescu, A. Șesan, Gh. Grigorovici, C. Ruscior, V. Neculce, L. Ionesi, R. Tudose, I. Șandru, Șt. Munteanu, P. Rezuș, Em. Loteanu, Gh. Sirețchi, C. Chirilă, V. Olaru, G. Muntean, V. Ghețău, Radu Mareș, V. Andru, Gruia Bodnărescu, Florin Bucescu, Corneliu Dumbrăveanu, R. M. Cârmaci, D. Olinici, D. Ieșanu, O. Păun, S. Cârstean, T. Seghedin, M. Turenici, V. Eftimie, D. Onciulescu, Ov. Popovici, V.I. Schipor, M. Olaru, P. Bejinariu, C. Hrehor ș.a. Dar dacă pe ei îi amintesc doar compendiile – și acestea tot mai rare – câțiva dintre cârmacii Școlii, sub care s-au perindat nenumărate generații de elevi și au fost la datorie profesori de calitate, toți trebuie amintiți: primul, E.R. Neubauer – profesor, scriitor, jurnalist (n. la 14 apr. 1822), care, cum constată D. Vatamaniuc, „străbate în viață un drum asemenea celui al lui Aron Pumnul”; apoi, alții și alții, cu prestații efemere, sub povara vremii, până la E. Viforeanu, Anton Romencu, Petru Bejenaru, Ștefan Botezat și Marian Olaru. Liceul/ Colegiu stă sub o emblemă scumpă, sub numele unui cărturar de prima mărime în țară: Eudoxiu Hurmuzachi. Medalionul acestui om extraordinar nu ar fi avut strălucirea care o are în galeria spiritelor noastre exponențiale, dacă nu ar fi adus Culturii și Istoriei române truda sa pe multiple planuri: ca istoric – cum sublinia și V. Bumbac – „Eudoxiu a mișcat știința istoriei prin cele 6000 de documente copiate și aduse în țară (v. D. Sturza, A. Sacerdoțeanu, I. Bogdan, C. Șerban) – „volume care veșnicesc” (N. Iorga) trecutul nostru. Excelând printr-un „stil sobru” (Ilie Luceac), Hurmuzachi a deschis prin Fragmente zur Geschichte der Rumänen (o Istorie a românilor) un drum nou în istoriografia noastră, iar în plan politic, prin Pro Memoria zur bucoviner Landespetition von Jahre 1848 (o anexă a Petiției Țării), a dovedit cunoștințe imbatabile în privința romanității și unității etnice românești, cunoștințe pe care le-a valorificat (și prin vorbirea a 8 limbi europene). Fiind „ctitor al Ducatului Bucovinei”, ca jurist și căpitan al Țării Bucovinei, a susținut limba română, învățământul și biserica (vezi perioada convulsivă din vremea lui E. Hacman și timpul păstoririi excepționalului ierarh Silvestru Morariu Andrievici). S-a implicat deopotrivă în acțiuni culturale – a susținut concertele lui Franz Listz la Cernăuți, „cunoștea toate literaturile și operele celor mai distinși scriitori din lume” (Ștefanelli). Înălțat la rangul de baron, în 1872, în același an a fost ales și membru al Academiei Române (alăturându-se în același for, fraților săi Alecu (1866, fondator) și Nicolae (1883, onorar). Reținem din convingerile celui din urmă, Nicolae Hurmuzachi, aceste cuvinte, valabile și astăzi: „Cine voiește să lovească poporul român, lovească-i numai datinile și obiceiurile, căci atunci își atinge scopul de bună seamă”. Așadar, Academia de la Rădăuți, Colegiul azi aniversat împreună cu patronul său spiritual, Eudoxiu Hurmuzachi, stând sub un nume academic, își îndreptățește semeția. Eu nu uzez în această ocazie de niciun epitet gratuit. Când din acest locaș/ sălaș au ieșit academicieni, universitari, cercetători, scriitori, dascăli, cum poate fi numită altfel această instituție? Și că e în administrarea ei chiar… Institutul „Bucovina” al Academiei Române, fondat de academicienii D. Vatamaniuc, R. Grigorovici și Vl. Trebici (1992)! Dar și pentru că pe treptele lui au pășit mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Nistor, Sextil Pușcariu, Onisifor Ghibu, Iulian Maior ș.a. Colegiul academic „Eudoxiu Hurmuzachi” a fost și este un reper în învățământul național, beneficiind și de un conducător pe măsură, profesorul dr. istoric Marian Olaru, într-un tandem fericit cu Colegiul academic „Ștefan cel Mare” de la Suceava, condus de valorosul director profesor Dan Popescu – instituții reper care scot absolvenți cu orizont, care nu fabrică… genealoizi cu diplome de-o zi. Cândva am fost și eu elev („de noapte”, seralist) al acestui Colegiu. Nu-i loc nici timp acum pentru evocări – voi înșira doar câteva nume care sunt îngrădite de reverența mea pentru totdeauna: Ilarion Hurjui, Elena Hâncu, Liviu Hulubaș, Mircea Goreac, Oct. Ciobâcă, dar și dna Viforeanu, dl Romencu, dl Botezat, dl V.I. Schipor, dl Marian Olaru. Și cea dintâi – Eugenia Zaremba! În acest liceu, care a fost – nu un „cimitir al tinereții”, cum zice Bacovia – o casă a Prieteniei, am durat amiciții pe care vremea nu le-a stricat: Liviu Agapi, Ștefan Ițcuș, Monica și Traian Antemie, Halus, Galan, Husarciuc, Stolerciuc, Gavril Gheliuc, Foray, Petru Grijincu, Bezohaneț, C. Bârlădeanu, Șt. Ciobanu, P. Cotos, P. Cotoară, Jireadă, Martinescu, Mirăuță, Schipor, Simota, Vrabie și… Mihai Știrbu, vechi cât statuia din curte, de 40 de ani administrator al acestei instituții… Aici am susținut recitaluri lirice; am fost omagiat de către profesori și elevi când mi s-a decernat, de către Președinția României, Diploma și Medalia Meritul Cultural personal în grad de cavaler (2004). Sunt, prin intermediul acestei instituții, în fertile raporturi culturale cu istoricul Marian Olaru, director succesor al academicianului fondator al Institutului „Bucovina”, cu cercetătorul de excepție dr. Vasile I. Schipor și cu întregul colectiv de cercetători și profesori. Colegiul „Hurmuzachi” mi-a pus într-o aură unică tinerețea. De aici am zburat spre Poezie și Teologie. În pragul acestui ateneu am scris primul meu interviu (publicat de „Zori noi”/ „Crai nou”), cu sculptorul Marius Butunoiu, realizatorul bustului lui E. Hurmuzachi, al statuii ecvestre din parc și al Galeriei Voievozilor din urbea noastră. Colegiul m-a înălțat și m-a pus pe un drum bun. Un drum al Logosului integrator și transfigurator, în care m-am întâlnit cu Petru Rezuș, cu George Muntean, cu Dimitrie Vatamaniuc, cu Vasile Andru și cu Florin Bucescu, elevi cândva aici. Îi spuneam lui Marian Olaru că Școala asta e în fiecare an în sărbătoare. Și cum acest stilat dascăl nu-i străin de arta ironiei, mi-a arătat „memorialul” Liceului – iconostasul cu personalități. Da, sunt nume, nume prelungite în renume și memoria trebuie să fie în lucrare. E loc de sărbători, de aduceri-aminte. Acoperit de duhul cărturarului Eudoxiu Hurmuzachi, Colegiul din Rădăuți e astăzi ca un Letopiseț înveșmântat în ferecătură de aur. Fie-i onoarea precum îi e prestigiul.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: