Cunoașterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieții

Acest concept de Cunoaștere a lui Dumnezeu din împrejurările vieții îi aparține părintelui Dumitru Stăniloae prin excelență. El este primul teolog care a introdus în manualele școlare acest crâmpei de teologie pur răsăriteană. Cu toate că este întâlnit în întreaga literatură patristică, nu i s-a dedicat până acum un capitol atât de bine conturat și explicat. Motivația pentru care părintele a îmbunătățit acest capitol al Cunoașterii lui Dumnezeu este una multiplă și strâns legată de zona academică a Bucovinei.
 

În primul rând, Facultatea de Teologie de la Cernăuți a reprezentat pentru părintele atât sevă intelectuală, cât și intrigă spirituală. De reținut este faptul că în secolul XIX această instituție era clasificată ca fiind cea mai bună școală teologică din lumea ortodoxă, după cum spune părintele profesor Mircea Păcurariu. Singurul defect, dacă putem să-l numim așa, este tenta raționalistă pe care o căpăta prin legătura ei cu occidentul. Amintim în treacăt că teologia occidentală se diferențiază de cea răsăriteană prin separarea ce o introduce între Dumnezeu și om, astfel Dumnezeu este izolat în cer, iar omul se vede măsura tuturor lucrurilor aici pe pământ. În această viziune omul nu poate ajunge mai mult decât ceea ce a fost înainte de căderea în păcat, ori teologia ortodoxă a experiat veacuri de-a rândul îndumnezeirea, viața în Hristos, pătrunderea și împărtășirea de slava dumnezeiască caracterizată de o frumusețe ce va fi de nestăvilit în admirație încă de aici de pe pământ. În timp ce occidentul pierduse mult din dimensiunea firească a umanului, care cu greu se ridica deasupra conceptului de animalitate, în secolul XX părintele Stăniloae uimește cercurile teologice occidentale prin ridicarea firii umane la treapta îndumnezeirii, acest demers nefiind altceva decât medicamentul potrivit dat de mii de ani de Sfinții Părinți și redescoperit într-o societate aflată într-o criză spirituală evidentă. Medicamentul este unirea omului cu Dumnezeu, creșterea la demnitatea dumnezeirii a omului prin har într-o lume care se depreciază spre condiția subumanului. Aceasta a reprezentat și intriga interioară a părintelui Stăniloae de care am amintit mai sus, spunându-și în sine că Dumnezeu nu poate să-Și părăsească creația lăsând-o fără mângâiere deoarece El însuși ne-a promis un Mângâietor care din al Său va lua și va vesti și care va fi pururea cu noi oamenii. În al doilea rând, această separare a omului de Dumnezeu venea în contradicție și cu viața bisericească pur românească, care putea fi citită în spiritualitatea străbunilor noștri care îl aveau pe Dumnezeu pururea cu ei în gând, pe buze, în inimi și în purtare. Cunoașterea prin simțire este superioară aceleia prin vorbire, așa se face că bătrâna care vine cu sârg la biserică nu poate spune mare lucru despre Dumnezeu pentru că nu și-a pus niciodată problema teoretizării Celui ce nu poate fi cuprins. Ea știe doar lucrarea lui Dumnezeu cu ea, știe cu certitudine momentele cruciale din viața ei în care Dumnezeu a sprijinit-o, a ocrotit-o, a certat-o și a mângâiat-o. Își aduce aminte perfect momentele în care suferința i-a fost stinsă prin roua harului și prinzând putere a mers mai departe. Toate acestea nu se puteau reduce la o împărțire scolastică a cunoașterii. Astfel a început părintele Stăniloae să dezvolte partea practică a cunoașterii lui Dumnezeu. Dacă Cernăuțiul i-a dat părintelui sursa intelectuală necesară, tot acest centru i-a oferit și primele frământări spirituale, acea frământare din care avea să crească mai târziu aluatul cel bun al spiritualității românești în tratate. Școala bucovineană a reprezentat pentru marele dogmatist imboldul unei vaste cercetări. Răspunsul la aceste căutări l-a găsit în operele Sfinților Părinți. În contextul întemnițării părintelui Stăniloae, Dumnezeu a putut fi cunoscut într-o formă practică concretă, prin rugăciunea din spatele gratiilor. Mulți dogmatiști afirmă faptul că experiența închisorii din viața părintelui a produs o oarecare schimbare și în operă. Opera de după acest episod prinde siguranță, profunzime, cuprinde conexiuni de o manieră revelată, putere de sinteză formidabilă și toate acestea izvorâte din experiența vie a lui Dumnezeu. Viața părintelui este o cunoaștere a lui Dumnezeu din împrejurări concrete. Acest tip de cunoaștere se impune tuturor creștinilor, căci în cunoașterea apofatică sporesc oamenii duhovnicești, iar cea catafatică sau afirmativă este un fruct al gândirii teoretice, intelectuale, după cum ne spune Părintele Stăniloae. Cunoașterea din împrejurările concrete ale vieții reprezintă de fapt acțiunea proniatoare a lui Dumnezeu exprimată întru-un mod particular-intim cu fiecare dintre noi. Uneori ni se descoperă Dumnezeu prin diferitele forme ale bunătății, alteori suntem privați de acestea. Căci răul nu este decât o lipsă a binelui. Această formă de privare o numește Sf. Maxim Mărturisitorul „conducere prin judecată”. Cum anume Dumnezeu se face cunoscut oamenilor Dumnezeu se face cunoscut oamenilor prin relația Dumnezeu-om. Adică Dumnezeu face apel la conștiința umană punându-l în diferite situații. „Fiecare cunoaște pe Dumnezeu prin apelul ce-l face Acesta la el, punându-l în diferite împrejurări, în contact cu diferiți oameni, care îi solicită împlinirea unor îndatoriri, care îi pun răbdarea la grele încercări. Fiecare Îl cunoaște în mustrările conștiinței pentru cele săvârșite, în sfârșit, Îl cunoaște în necazurile, în insuccesele mai trecătoare sau mai îndelungate, în bolile proprii sau ale celor apropiați, ca urmări ale unor rele săvârșite sau ca mijloace de desăvârșire morală, de întărire spirituală, dar și în ajutorul ce-l primește de la El în biruirea lor și a altor piedici și greutăți ce-i stau în cale. E o cunoaștere care ajută la conducerea fiecărui om pe un drum propriu de desăvârșire”. În acest mod se manifestă această cunoaștere, dar ne întrebăm ce parte din Dumnezeu se descoperă? „Dumnezeu coborând la relația cu omul, intră pe de o parte cu tot specificul Lui în relație cu el, pe de alta intră numai prin anumite energii ale Lui; pe de o parte devine accesibil în specificul Lui întreg, pe de alta rămâne cu ființa Lui inaccesibil; pe de o parte modelându-se după om, sau după oameni, intră într-o devenire sau istoricitate, prin participarea la devenirea sau istoricitatea lor; pe de alta devenirea sau istoricitatea aceasta și-o însușește numai în planul energiilor sau lucrărilor Sale, nu în planul ființei Sale”, afirmă marele teolog. În final, prin aceste intervenții ale lui Dumnezeu în creația Sa, în relație cu oamenii, El se descoperă nu în ființa Sa, ci în energiile Sale necreate, mai pe înțeles în lucrările sale. Pentru a înțelege mai bine putem folosi asemănarea dintre mamă și copil folosită și de Pr. Stăniloae. „…S-ar putea spune că persoana trăiește simultan pe două registre: în sine și în relație cu alții. …Trăirea în al doilea registru e o coborâre, o conformare cu cel cu care a intrat în relație. …O mamă se joacă cu copilul, devenind asemenea lui, se joacă cu toată inima. Dar pe de altă parte, ea rămâne în conștiința și seriozitatea de mamă.” Deci, dacă ne este permis, am putea spune că Dumnezeu ni se traduce în limbajul nostru prin bunătate sau dreptate, dar esența divină rămâne imutabilă și neîmpărtășibilă. Organul de receptare a energiilor sau lucrărilor lui Dumnezeu ”Dacă ai vedea odată un câmp de luptă, zicea către cineva generalul rus Cankrin, n-ai mai crede în Dumnezeu. – Chiar dacă mai înainte n-aș fi crezut în Dumnezeu, răspunse acesta, totuși pe câmpul de luptă L-aș fi recunoscut și aș fi crezut în El”. Omul receptează sau conștientizează prezența lui Dumnezeu în evenimentele concrete ale vieții sale prin intermediul simțirii, prin partea sensibilă a sufletului și nu prin rațiune sau empirism. Este o cunoaștere palpitantă, apăsătoare, dureroasă, bucuroasă, ce tresare în sufletul nostru aducându-ne la conștientizarea realității transcendente și aprinzând totodată rugăciunea împreunată cu mustrarea de conștiință și căința. Omul recunoaște lucrarea lui Dumnezeu din ceea ce i se întâmplă fără mijlocitori, el simte lucrarea pe care apoi o transpune în planul rațiunii unde se calculează și se discerne cauza lucrurilor. În acest plan, mulți dintre creștini alunecă din ceea ce înseamnă pronie pedagogică în fatalismul soartei, în destin și ulterior în predestinație la nivel teologic. Pentru a dovedi existența lui Dumnezeu din împrejurările vieții și ulterior cunoașterea Lui, Cuviosul Isidor Pelusiotul folosește următoarele excluderi reciproce: ”Dacă este soartă atunci nu este lege; dacă însă este Lege atunci nu este soartă. Dacă este soartă atunci nu este pedeapsă, fiind pedeapsă atunci nu este soartă; dacă este soartă nu este judecată, fiind însă judecată nu este soartă. Dacă este soartă atunci nu este rugăciune, fiind însă rugăciune, nu este soartă…; dacă e soartă, nu e medicină: fiind însă medicină, nu este soartă…” Vedem din înșiruirea de mai sus o înlănțuire de evenimente ce corespund vieții omenești: legea, judecata, pedeapsa, rugăciune, boala. Nu te poți dezice de vină invocând soarta. Toate aceste realități sunt căi de cunoaștere a Lui Dumnezeu căci ele mișcă într-o oarecare măsură ființa omenească aducând-o la o cunoaștere de sine. Cunoașterea de sine vine în raport cu cunoașterea lui Dumnezeu fiind pentru om o unitate de măsură. Această părere o împărtășește Sf. Simeon Metafrastul și mai târziu Nicodim Aghioritul. ”Dumnezeu folosește mijloace de constrângere și de smerire când omul începe să se încreadă în sine prea mult; atunci îl întoarce la smerenie și la cunoașterea de sine. …Cunoașterea noastră despre Dumnezeu este în același timp și o cunoaștere a noastră, a limitelor și greșelilor noastre, și de aceea necunoașterea noastră este o lipsă de smerenie, adică mândrie și prostie, nerecunoștință și nemulțumire față de Dumnezeu și de semeni”. Tot în același sens, dar în duh profan, Pestalozzi ne spune: „Acum avem înaintea ochilor numai o mică parte din planul după care pronia lui Dumnezeu conduce lumea, de aceea ni se par multe fără scop și pe dos. Pentru a judeca drept trebuie să avem înainte toată priveliștea. Va veni vremea când vom mărturisi cu adâncă umilință mărginirea și îngâmfarea noastră, vorbind de înțelepciunea căilor lui Dumnezeu. De aceea e bine deocamdată să tăcem”. Sf. Maxim, cu privire la întâmplările concrete din viață, ne spune că Dumnezeu este sursa a tot binele. Iar suferințele sunt încercări în răbdare și credință . Omul chinuindu-se din cauza unei pedepse a lui Dumnezeu ”trebuie să vie la conștiința de sine și la simțirea propriei demnități și să primească cu bucurie lepădarea de trup și de ea. Căci Preaînțeleptul Proniator al vieții noastre ne îngăduie să folosim adesea, în chip firesc, lucrurile în slujba pornirilor proprii, spre înțelepțirea noastră, deși uneori le întrebuințăm nebunește”. Din aceste întâmplări concrete nu lipsește bineînțeles nici relația pedagogică interumană de ajutorare sau milostenie, care până la urmă are ecou în planul mântuirii personale și al cunoașterii implicite a lui Dumnezeu. După cum ne învață Mântuitorul (Mt. cap. 25) că dacă vom face milostenie unora mai mici decât noi, în sensul de neputincioși sau neavuți, prin aceasta Îl servim pe Dumnezeu Însuși. În zilele noastre, acest aspect al cunoașterii lui Dumnezeu din împrejurări concrete ale vieții este continuu întâlnit în slujbele Bisericii noastre care însumează nevoi cotidiene reale. De exemplu, ecteniile la diferite trebuințe, spuse pentru un credincios ca urmare a unei întâmplări nefericite din viața sa. Pe lângă rugăciunea în comuniune a eclesiei acel om se raportează și într-un mod personal la Dumnezeu. Toate Sfintele Taine, Ierurgiile și Laudele, culminând cu sfânta și dumnezeiasca Liturghie, sunt înțesate și reprezintă ele însele forme de cunoaștere a lui Dumnezeu. În final, putem afirma că relația omului cu Dumnezeu în ortodoxie este una vie, în care omul își petrece timpul mântuirii neîncetat cu Dumnezeu. În acest timp omul este certat, răsplătit, încercat, dar în toate se vede mâna iubitoare a Creatorului. Această relație vie trebuia surprinsă într-un capitol de teologie. Părintele Stăniloae a formulat acest adevăr, după cum am mai amintit, pornind de la spiritualitatea poporului nostru latin ortodox, animat de mediul academic cernăuțean și mai ales prin experierea vieții în Hristos. Dumnezeu este cunoscut de unii oameni prin intermediul întâmplărilor nefericite sau minunate, acești oameni vor purta pecetea intervenției divine pe întreaga lor viață. Pr. MIHAIL IUSTIN ARGATU Iacobeni

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: