Profesorul Gheorghe Tomescu (1897-1964)

Țin minte, cred, că eram cu creștetul cât masa când mama îmi spunea dojenitor: „Azi trebuie să stai ca sfântu pe …., că vine la noi dom’ profesor”. Și stăteam, căci muream de curiozitate să-l văd pe dom’ profesor. Nu-i vorbă, că și biata mamă mă pregătea din vreme cu „Cățăluș(ul) cu părul creț” și „Somnoroase păsă-rele” pe care le știam ca apa la vale.

 

Ziua dintâi a întâlnirii cu dom’ profesor s-a terminat cu izbânda mea. „La anu’ îi de școală”, îi zicea mama musafirului nostru. „Poți să-l dai la toamnă dacă ți-l primește”. Și m-a primit (la șase ani). La școală, în prima zi, m-a dus mama de mână și m-a lăsat zălog domnului de acolo. „Să ajungi cât dom’ profesor de mare” și a plecat grăbită acasă. La primăvară mi-a fost ușor și a trecut repede că învățam cu „dom’ inspector”, cum îi spunea lumea. Abia hăt târziu, aveam să pricep ce-i cu „dom’ profesor” și „dom’ inspector”. An de an, în vacanța mare trecea pe la noi să ne vadă iar noi îl așteptam. Mă bucuram și chiar mă fuduleam că mama avea trei frați, toți trei erau domni: „Mihai îi la școala de-aici, Costică la școala din Pleșești Gane, iar dom’ profesor la Bacău”. Surorile mamei erau de casa noastră în sat, aveau gospodării și ograda plică de orătănii și câte 2-3 hectare de prășitură pe vară și destul de seceră” (de secerat). Gheorghe Tomescu (dom’ profesor) era cel mai mare dintre cei șapte copii ai familiei Dumitru și Elena Tomescu, gospodari de frunte din satul Pleșești și multă vreme, el, capul de gospodărie, primar al comunei. Început de secol douăzeci. La Pleșești școala ființa oficial din 3 octombrie 1860, iar din 1900 la catedra acesteia a fost numită o celebritate a învățământului – institutorul Vasile Costăchescu, discipol de marcă al lui Spiru Haret, prin vorbă și faptă. Sub zodia lui, școala din Pleșești, botezată inspirat „Nicu Gane” (numele cărturarului fălticenean, proprietarul moșiei de aici) a cunoscut aceeași celebritate ca a nașului sau a patronului. Sub aceste auspicii, elevul Tomescu Gheorghe urmează cursurile școlii primare din satul natal și cele gimnaziale de la „Al. I. Cuza” din orașul Fălticeni, la absolvirea cărora este îndrumat de școală și sprijinit de familie pentru cariera de dascăl. Se înscrie și urmează Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași, la terminarea căreia (la cerere) este numit învățător la Pleșești. Vremurile sunt tulburi, România părăsește neutralitatea și intră în război. Animat de profunde sentimente patriotice, tânărul învățător pleacă voluntar pe front, alături de colegul său de școală și cancelarie Gheorghe Pantea. După un scurt stagiu de pregătire teoretică la Școala de Ofițeri de Infanterie Botoșani sunt trimiși pe front, pe linia Mărășești – Mărăști – Oituz. Gheorghe Pantea este grav rănit și moare. Ofițerul Gheorghe Tomescu înfruntă moartea cu stoicism, este citat de mai multe ori pe ordinul de front pentru faptele sale de arme și avansat în mod excepțional la gradul de căpitan. Colegul său este trecut pe lista eroilor neamului la Mausoleul de la Mărășești. Veșnică fie-i amintirea! La terminarea războiului, se întoarce la catedra școlii din sat (cu gradul de căpitan), iar pentru eroismul de care a dat dovadă primește drept recompensă (în proprietate) suprafața de 5 (cinci) hectare de teren agricol în intravilan și în împrejurimile satului Pleșești. Integrat total școlii și vieții sociale (obștii natale) în spiritul haretian, Gheorghe Tomescu cedează două hectare și jumătate din suprafața primită de la stat ca lot experimental pentru școală și teren de sport pentru comună la locul numit „Pe stadion”. Iar restul de două hectare și jumătate le cedează surorilor sale. Între timp, de la sosirea sa de pe front, părinții săi mor, unul după altul, din pricina tifosului exantematic, astfel că el devine tutorele celor șase frați mai mici. „Ne-a ținut loc de mamă și tată”, îmi spunea mama adesea. Își petrecea tot timpul grijind copiii altor tați și pe frații săi: pe Constantin și pe Mihai i-a purtat la școală și i-a făcut învățători la Pleșești Poiana și Pleșești Gane (absolvind Școala Normală „Vasile Lupu” Iași). Aceștia, ca și fratele lor mai mare, au luptat pe front. Mihai Tomescu a plecat voluntar și nu s-a mai întors. A căzut voind să elibereze glia sfântă dintre Prut și Nistru. Constantin Tomescu a avut gradul de maior și a luptat pentru eliberarea ultimei brazde de pământ românesc, în bătălia de la Carei. Pe cele patru surori le-a înzestrat după obiceiul locului și le-a măritat când le-a venit ceasul. După încheierea misiunii sale de suflet – școala și familia (frații și surorile sale), 1919-1925 –, Gheorghe Tomescu, în urma unui concurs, a câștigat o bursă de studii la Universitatea din București, Facultatea de Litere și Filosofie. Concomitent, lucrează la Ministerul de Finanțe, reușind în felul acesta să facă față lipsurilor materiale. În condițiile materiale pe care ni le închipuim, termină facultatea și este titularizat la Catedra de limba și literatura română a Liceului „Ferdinand” din Bacău, unde funcționează până la pensionare. După întâlniri sporadice din perioada școlii primare și gimnaziale de la Pleșești, de cum devenisem licean la „Nicu Gane” din Fălticeni „dom’ profesor” solicită mamei să mă trimită la Bacău să vadă cum stau cu cartea. Astfel că mama mă pregătea, cu ce aveam, cu ce n-aveam, să plec la „dom’ profesor”, în vacanța mare. Locuia într-o casă mare boierească, pe strada Veniamin Costachi numărul 2, „inundată” de multă verdeață. Interiorul însă mă fascina. M-am trezit deodată „într-un imperiu al cărții”, era o bibliotecă uriașă, alături de care, într-o odăiță special aranjată pentru trecerea mea vremelnică, îmi era sortit masul (șederea). Din odăiță, printr-o nișă, dam direct în bibliotecă unde aveam acces la toată bucuria pe care mi-o ofereau cărțile. Citeam cu nesaț literatura recomandată de binefăcătorul meu, până ce dumnealui se întorcea acasă, după ce își onora obligațiile la școală și la redacția revistei „Ateneu”, unde avea colaborări, apoi lucra cu mine pe text: analize gramaticale complexe, dar mai ales analiză literară după toate canoanele ei, tehnica de lucru de succes pentru admiterea la liceu și facultate. În casa aceea din Bacău mi-am completat golurile acumulate în timp și, prin unchiul meu, prof. Gh. Tomescu, am putut să-i urmez calea, adevărul și viața. Acolo, în acea odăiță, am avut norocul să descopăr (între pereții dubli ai ei), se-nțelege, cu acceptul domnului profesor, „literatura interzisă”: Nichifor Crainic și „scriitori de la Gândirea”, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Gib. Mihăiescu, „Colecția 15 bani” Carmen Sylva, „Doina” lui Eminescu. O parte din literatura diasporei: Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Ana de Noiailles, Emil Cioran etc. Când am reușit la facultate s-a bucurat „părintește” alături de mama și mi-a zis: „Meseria e foarte grea pentru cine se respectă, dar e foarte frumoasă!” Profesorul Gheorghe Tomescu a murit la 9 mai 1964 și a fost înmormântat în cimitirul central din Bacău. Deunăzi, trecând prin Bacău, m-am oprit câteva momente la mormântul său, unde am lăsat lacrimi și flori. Prof. MIHAI NICHITA P.S. Dascălul meu de la primară, dom’ inspector Ioan Marțolea, autorul monografiei „Udești – o comună din Țara de Sus”, a fost, ca și Eminescu, revizor școlar pentru Iași. În veci fie-i pomenirea domnului inspector!